„Nu mai pot, mamă! De ce nu mă vezi?” – Povestea unei fiice care luptă pentru acceptare

„Nu mai pot, mamă! De ce nu mă vezi?” Am urlat în gând, cu pumnii strânși, în timp ce mama îmi arunca privirea ei rece peste masa din bucătărie. Era sâmbătă dimineața, iar mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea din aer. Tata citea ziarul, absent, ca de obicei, iar fratele meu, Vlad, butona telefonul sub masă. Eu, Ana, stăteam cu ochii în farfuria cu omletă, încercând să-mi adun curajul să-i spun mamei că nu vreau să merg la facultatea de medicină, așa cum visa ea.

— Ana, ai terminat de învățat pentru simulare? a întrebat mama, fără să mă privească.

— Da, am terminat, am mințit, deși nu deschisesem nici măcar o pagină. Nu mai suportam presiunea, nu mai suportam să fiu proiectul ei de succes. Voiam să pictez, să scriu, să fiu liberă, dar pentru ea, arta era doar o pierdere de vreme.

— Să nu-ți bați joc de viitorul tău, a continuat ea, cu vocea tăioasă. Nu vreau să ajungi ca mătușa ta, să trăiești din pictat icoane pe la biserici.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mătușa Irina era singura care mă înțelegea, singura care mă asculta când îi povesteam despre visele mele. Dar pentru mama, Irina era exemplul eșecului.

— Lasă fata în pace, a murmurat tata, fără să ridice ochii din ziar. Dar vocea lui era slabă, lipsită de convingere. Știam că nu va interveni niciodată cu adevărat.

— Vlad, tu ce faci acolo? a sărit mama, schimbând subiectul. Fratele meu a ridicat din umeri, fără să răspundă. El era băiatul de aur, cel care nu greșea niciodată, care lua note bune fără să se streseze, care nu avea vise „prostești”.

Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi, trântind ușa după mine. M-am refugiat în camera mea, printre pensule și foi de desen, încercând să-mi găsesc liniștea. Dar vocea mamei răsuna în capul meu: „Nu vreau să ajungi ca mătușa ta!”

În acea după-amiază, am mers la Irina. Locuia într-un apartament mic, plin de culori și miros de uleiuri pentru pictură. M-a primit cu brațele deschise.

— Ce-ai pățit, Ana? Te văd tristă.

— Nu mai pot, mătușă. Mama nu mă ascultă. Nu mă vede. Pentru ea, nu contează ce vreau eu. Trebuie să fiu cine vrea ea.

Irina m-a luat de mână și m-a privit în ochi.

— Știu cum e. Și eu am trecut prin asta. Dar, Ana, viața ta e a ta. Nu poți trăi pentru visele altcuiva.

Am izbucnit în plâns. Mă simțeam atât de singură, atât de neînțeleasă. Irina m-a lăsat să plâng, apoi mi-a adus o cană cu ceai și mi-a pus în brațe un caiet de schițe.

— Desenează ce simți, mi-a spus. Nu te gândi la nimic altceva.

Am desenat o fată prinsă într-o colivie, cu aripile frânte. Erau aripile mele. Când am terminat, Irina a zâmbit trist.

— Ești mai puternică decât crezi, Ana. Dar trebuie să ai curajul să-ți deschizi colivia.

În seara aceea, am ajuns acasă târziu. Mama mă aștepta în sufragerie, cu brațele încrucișate.

— Unde ai fost?

— La Irina.

— Ți-am spus să nu mai pierzi vremea cu prostii! Ai simulare peste două zile!

— Nu vreau să dau la medicină, am spus, cu voce tremurată. Vreau să merg la arte.

A urmat o tăcere grea. Mama s-a ridicat brusc, trântind paharul de pe masă.

— Nu pot să cred! După tot ce am făcut pentru tine! Vrei să-ți bați joc de viața ta? Să fii o ratată?

— Nu sunt o ratată! am strigat, pentru prima dată în viața mea. Vreau să fiu fericită!

Tata a încercat să intervină, dar mama l-a oprit din priviri. Vlad s-a retras în camera lui, ca să nu fie prins la mijloc. Am rămas doar eu și mama, două femei care nu se mai recunoșteau.

— Dacă nu dai la medicină, să nu mai contezi pe mine! a spus ea, cu voce de gheață.

Am fugit în camera mea, tremurând. Am plâns toată noaptea, gândindu-mă dacă să renunț la mine pentru liniștea familiei. Dar dimineața, când am văzut desenul cu fata în colivie, am știut că nu mai pot trăi așa.

Am aplicat la Universitatea de Arte, fără să-i spun mamei. Irina m-a ajutat să-mi pregătesc portofoliul. Când am primit răspunsul că am fost acceptată, am simțit pentru prima dată că respir cu adevărat.

Mama nu mi-a vorbit luni întregi. Tata încerca să mă încurajeze pe ascuns, iar Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Sunt mândru de tine, Ana.”

Au trecut ani de atunci. Încă mai doare lipsa mamei, dar am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Am expus prima mea colecție de picturi la un vernisaj din București. Irina era acolo, cu ochii în lacrimi.

Uneori mă întreb: oare va veni vreodată mama să-mi vadă aripile? Sau va rămâne mereu prizoniera propriilor așteptări? Voi ce ați fi făcut în locul meu?