„Nu mai pot, mamă!” – Povestea despărțirii mele dintr-o familie românească

— Irina, iar ai adormit? E șapte fără un sfert! Vlad trebuie să plece la muncă, nu-i faci nimic de mâncare? Vocea soacrei mele, doamna Stancu, răsuna din hol, ascuțită ca o lamă. M-am ridicat brusc din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Vlad dormea liniștit lângă mine, cu spatele întors, ca de obicei. M-am uitat la el și am simțit un gol imens în stomac. Nu mai era nimic între noi, doar oboseală și o listă nesfârșită de așteptări.

Am tras pe mine halatul și am ieșit în bucătărie. Soacra mea deja scotea ouăle din frigider și le trântea pe masă.

— Nu știu ce-i cu tine, Irina. Pe vremea mea, femeile știau să aibă grijă de bărbatul lor. Vlad muncește ca un rob și tu… tu dormi!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Aș fi vrut să-i spun că și eu muncesc, că și eu am nevoie de odihnă, dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept. Am început să bat ouăle mecanic, cu ochii în lacrimi. Vlad a intrat în bucătărie, s-a uitat la mine fără să spună nimic, apoi s-a așezat la masă și a început să butoneze telefonul.

— Irina, pune-mi și mie niște cafea, te rog, a zis el fără să mă privească.

M-am simțit invizibilă. De luni de zile eram doar o umbră în casa asta. Tot ce făceam era criticat: nu găteam destul de bine, nu făceam curat destul de des, nu eram destul de atentă la nevoile lui Vlad. Și totuși, nimeni nu se întreba ce simt eu.

După ce Vlad a plecat la muncă, am rămas singură cu doamna Stancu. A început să strângă masa bombănind:

— Să știi că Vlad merită mai mult. Nu știu ce-a văzut la tine…

Am simțit cum mă sufoc. Am fugit în dormitor și am izbucnit în plâns. M-am uitat la hainele mele împrăștiate pe scaun și mi-am dat seama că nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc viața altcuiva. Nu mai pot să fiu servitoarea nimănui.

Am început să-mi pun hainele în două genți vechi. Am luat doar strictul necesar: câteva rochii, două perechi de blugi, laptopul și jurnalul meu. În timp ce împachetam, mi-am amintit de mama mea care mereu îmi spunea: „Irina, ai grijă de tine! Să nu te pierzi niciodată pentru altcineva.”

Când Vlad s-a întors acasă seara, m-a găsit stând pe marginea patului cu gențile lângă mine.

— Ce faci? Pleci undeva?

— Da, Vlad. Plec. Nu mai pot.

A rămas blocat câteva secunde.

— Iar ai o criză din aia? Ce-ai pățit acum?

— Nu e o criză. E viața mea. Și vreau să fie a mea, nu a ta sau a mamei tale.

A început să ridice tonul:

— Irina, nu fi ridicolă! Toate femeile trec prin asta! Așa e viața de familie!

— Nu, Vlad! Așa e viața pe care voi vreți s-o trăiesc eu! Dar eu nu mai vreau!

A dat din mâini exasperat și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Am simțit o frică teribilă, dar și o ușurare imensă.

Am sunat-o pe mama:

— Mamă… plec de la Vlad.

A tăcut câteva secunde.

— Bine faci, fata mea. Vino acasă.

Am ieșit pe stradă cu gențile după mine. Bucureștiul era gri și rece, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir. Am urcat în tren spre Ploiești, unde locuia mama. În drum spre ea mi-am amintit toate momentele în care m-am anulat pe mine pentru ca Vlad să fie fericit: când am renunțat la jobul meu ca să-l ajut cu firma lui, când am acceptat să ne mutăm cu mama lui pentru „a economisi bani”, când am tăcut de fiecare dată când mă jignea sau mă făcea să mă simt mică.

Ajunsă acasă la mama, am izbucnit din nou în plâns în brațele ei. Mi-a mângâiat părul și mi-a spus:

— O să fie greu la început, dar o să vezi că meriți mai mult.

Zilele următoare au fost un amestec de teamă și speranță. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Unele mă felicitau pentru curaj, altele mă întrebau dacă nu regret decizia.

— Irina, tu chiar crezi că o să găsești pe cineva mai bun? m-a întrebat într-o zi prietena mea cea mai veche, Simona.

— Nu știu dacă vreau pe cineva acum. Vreau doar să fiu eu însămi.

Mama mă ajuta să-mi caut un nou job. Mergeam la interviuri cu emoții uriașe, dar fiecare zi fără Vlad era o zi în care mă simțeam tot mai liberă.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Îți dai seama ce-ai făcut? Toată lumea râde de mine!”

Am șters mesajul fără să răspund. Pentru prima dată nu-mi păsa ce crede lumea despre mine.

Au trecut luni de zile până când am reușit să dorm liniștită noaptea. Încet-încet mi-am recâștigat încrederea în mine. Am început să scriu din nou poezii, să ies cu prietenele, să râd fără teamă că cineva mă judecă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat. Dar apoi îmi amintesc diminețile acelea reci în care eram doar o umbră prin casă și știu că nu aș mai putea trăi niciodată așa.

M-am întrebat adesea: câte femei din România trăiesc încă vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu mai pot” înainte să fie prea târziu?