„Nu mai pot, plecați!” – Povestea unei mame din București care a ales, în sfârșit, să trăiască pentru ea însăși

— Nu mai pot, Andreea! Nu mai pot! — vocea mea a răsunat spartă prin bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de aburii anilor. Era trecut de miezul nopții și tot blocul părea să asculte cearta noastră. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi.

Andrei, fiul meu, stătea în picioare lângă frigider, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Andreea, nora mea, își strângea fetița la piept și încerca să-și ascundă furia sub o mască de calm. Dar știam că nu e calmă. Știam că niciunul dintre noi nu mai e calm de luni bune.

— Mamă, te rog… nu acum. E târziu. Nu putem vorbi mâine? — vocea lui Andrei era obosită, ca și cum fiecare cuvânt îl costa un efort enorm.

— Nu! Acum! — am izbucnit eu. — De luni de zile mă simt ca o străină în propria casă. Nu mai suport să fiu tratată ca o servitoare! Nu mai pot să văd cum vă certați în fiecare zi, cum aruncați vina pe mine pentru orice nu merge bine!

Andreea a ridicat din sprâncene, cu acea privire tăioasă pe care am ajuns s-o cunosc prea bine.

— Mariana, nu e vina noastră că tu nu știi să spui „nu”. Dacă nu vrei să ai grijă de Maria când suntem la muncă, spune! Dar nu ne mai face să ne simțim ca niște intruși!

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, dar am reușit doar să șoptesc:

— Vreau să plecați. Să vă găsiți alt loc. Să-mi dați voie să respir în casa mea.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de suspinele Mariei, fetița lor de patru ani. Andrei s-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile în ale lui.

— Mamă… unde să mergem? N-avem bani pentru chirie. Știi bine că salariile noastre abia ajung pentru mâncare și grădiniță.

— Știu… — am spus printre lacrimi. — Dar nu mai pot. M-am pierdut pe mine încercând să vă țin pe toți împreună. Am nevoie de liniște. Am nevoie să fiu iar eu.

Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Viorel, a murit într-un accident de muncă la metrou. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de textile din Colentina ca să-i dau lui Andrei tot ce n-am avut eu: haine curate, caiete noi la școală, excursii la munte cu clasa. Când s-a însurat cu Andreea și au venit cu Maria în brațe, am crezut că familia mea se va întregi iar. Dar totul s-a transformat într-o luptă zilnică pentru spațiu, liniște și respect.

Andreea lucra la supermarket și făcea ture duble ca să aducă bani în casă. Andrei era șofer pe Uber și venea acasă doar noaptea târziu, obosit și nervos. Eu eram cea care gătea, spăla hainele, ducea copilul la grădiniță și făcea piața. La început am făcut-o din dragoste. Apoi din obișnuință. Apoi din frică: dacă nu ajutam, se certau mai tare; dacă ajutam prea mult, mă simțeam invizibilă.

În ultimele luni, tensiunile au crescut. Andreea mă acuza că mă bag prea mult în viața lor; Andrei mă ruga să am răbdare, „că o să fie mai bine”. Dar nu era niciodată mai bine. Într-o seară am auzit-o pe Andreea spunându-i lui Andrei:

— M-am săturat să trăiesc ca într-un azil! Mama ta ne controlează fiecare pas!

Atunci am plâns în baie până dimineața.

În noaptea asta însă, ceva s-a rupt definitiv în mine. Poate pentru că Maria m-a întrebat:

— Mamaie, tu de ce plângi mereu?

N-am știut ce să-i răspund.

Așa că le-am spus adevărul: nu mai pot.

Andrei a început să plângă încet. Nu-l mai văzusem plângând din clasa a patra, când l-au bătut niște băieți în curtea școlii.

— O să încercăm să găsim ceva… — a spus el printre sughițuri.

Andreea a oftat adânc și a dat din cap:

— E clar că nu ne mai vrei aici. O să plecăm cât putem de repede.

M-am simțit vinovată și ușurată în același timp. Vinovată că-mi alung copilul și nepoata; ușurată că voi putea respira fără teama unui nou conflict la fiecare pas.

Noaptea aceea a fost lungă. N-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă și am privit fotografiile vechi: Andrei la serbare cu coroniță; eu și Viorel la mare; Maria la botez cu toți zâmbind larg. Unde dispăruse fericirea aceea simplă?

Dimineața i-am ajutat să-și strângă lucrurile. Am împachetat hainele Mariei cu mâinile tremurânde și i-am pus jucăriile preferate într-o sacoșă albastră.

— Mamaie… vii cu noi? — m-a întrebat Maria cu ochii mari.

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare la piept.

— Nu pot, puiule… dar o să vin mereu să te văd.

Au plecat după-amiază, fără prea multe cuvinte. Blocul era liniștit; doar inima mea bătea nebunește în piept.

Au trecut două luni de atunci. Casa e goală și tăcută. Uneori îmi lipsește zarva lor; alteori mă bucur de liniștea asta nouă. Am început să citesc iar romane polițiste și să ies la plimbare prin parc cu vecina mea, Lenuța. Încerc să mă regăsesc după atâția ani în care am trăit doar pentru alții.

Multe nopți mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă există vreo cale prin care poți fi mamă fără să te pierzi pe tine însăți.

Poate că uneori trebuie să alegi între iubirea pentru ceilalți și iubirea pentru tine însăți… Dar oare câți dintre noi avem curajul s-o facem?