„Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă” – Povestea unei soacre care ne-a destrămat căminul

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam palmele transpirate în poală. Vlad s-a uitat la mine, obosit, cu ochii lui albaștri care cândva mă linișteau, dar acum păreau pierduți.

— Ce vrei să fac? E mama mea, nu pot s-o dau afară, mi-a răspuns el, încercând să-și ascundă frustrarea. Dar eu știam că și el simte presiunea, doar că nu vrea să recunoască.

Totul a început după ce socrul meu, domnul Ion, s-a stins din viață. O boală scurtă și nemiloasă l-a luat de lângă noi, iar soacra mea, doamna Mariana, a rămas singură într-un apartament vechi din cartierul Titan. Vlad a insistat s-o aducem la noi, în casa noastră mică din Popești-Leordeni. „E mama, nu poate rămâne singură”, mi-a spus atunci, iar eu am acceptat, deși aveam o presimțire apăsătoare.

Primele zile au fost suportabile. Mariana era tăcută, retrasă, plângea mult și se ruga la icoane. Dar după o săptămână, a început să se implice în tot ce făceam. „Nu așa se face ciorba”, „Nu-l lăsa pe Vlad să iasă cu prietenii, are familie acum”, „Copilul trebuie să doarmă la prânz, nu să se uite la desene”. Fiecare gest al meu era criticat, fiecare decizie contestată.

Într-o dimineață, am găsit-o pe fiica mea, Ilinca, plângând în baie. „Buni zice că nu sunt cuminte și că mami nu știe să mă crească”, mi-a șoptit printre sughițuri. Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am încercat să vorbesc cu Vlad.

— E doar o perioadă grea pentru ea. Trebuie să avem răbdare, mi-a spus el, evitându-mi privirea.

Dar perioada grea s-a transformat într-un coșmar fără sfârșit. Mariana a început să-și impună regulile: masa la ora fixă, televizorul interzis după ora opt, vizitele prietenilor restricționate. Când încercam să-i spun că e casa noastră și avem dreptul la intimitate, îmi răspundea cu lacrimi și reproșuri:

— După tot ce-am făcut pentru voi! Dacă nu era Ion să vă ajute cu avansul la casă, unde erați acum? Voi nu știți ce-i sacrificiul!

Mă simțeam captivă în propria casă. Prietenele mele au început să mă evite; nu voiau să dea ochii cu Mariana, care le privea mereu cu suspiciune. Ilinca devenea tot mai retrasă. Vlad lucra tot mai mult peste program. Seara, când rămâneam singură cu gândurile mele, mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi de duminică, când pregăteam prânzul pentru toți trei, Mariana a intrat în bucătărie și a început să răscolească prin dulapuri.

— Ce cauți? am întrebat-o calm.

— Sare. Dar văd că nici sare nu mai ai! Pe vremea mea nu se stătea așa degeaba!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Dacă nu-ți convine cum gătesc sau cum țin casa, poți oricând să te întorci la apartamentul tău!

A izbucnit în plâns și a fugit în cameră. Vlad a venit imediat după mine:

— Cum poți să-i vorbești așa? E mama!

— Dar eu ce sunt pentru tine? am întrebat aproape șoptit.

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Mariana s-a plâns rudelor că o maltratez psihic. Mătușa Lenuța m-a sunat să-mi spună că „nu e frumos ce fac” și că „o femeie trebuie să știe să-și respecte soacra”. Am simțit cum toată familia lui Vlad se întoarce împotriva mea.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Nu voiam ca Ilinca să crească într-o casă plină de ură și reproșuri. Dar când i-am spus lui Vlad ce simt, a izbucnit:

— Dacă pleci, pleci singură! Ilinca rămâne cu mine și cu mama!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Cum putea omul pe care îl iubisem atâția ani să aleagă între mine și mama lui fără nicio ezitare?

Într-o noapte târzie, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă încât nu pot face față unei soacre care vrea să controleze totul.

A doua zi dimineață am făcut bagajele. Ilinca m-a întrebat unde mergem.

— Mergem undeva unde putem fi liniștite pentru o vreme, i-am spus blând.

Vlad n-a încercat să mă oprească. Mariana s-a uitat la mine cu un zâmbet satisfăcut.

Acum stau într-o garsonieră mică din Militari și încerc să-mi reconstruiesc viața. Ilinca merge la o nouă grădiniță și începe să zâmbească din nou. Dar rana din sufletul meu e încă deschisă.

Mă întreb adesea: oare chiar trebuia să aleg între liniștea mea și familia pe care am construit-o cu atâta trudă? Câte femei mai trăiesc drama asta în tăcere? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească curajul de a spune „nu mai pot”.