„Nu mai pot să te port în spate”: Povestea unei despărțiri tăcute

— Doru, nu mai pot. Nu mai pot să-ți gătesc, să-ți spăl, să-ți fac cumpărăturile. Nu mai pot să te port în spate.

Vocea mea a tremurat, dar cuvintele au ieșit ca un verdict. Era seara târziu, bucătăria mirosea a ciorbă de legume și a oboseală. Doru stătea la masă cu ochii în telefon, iar eu mă învârteam printre cratițe ca o umbră. Când am rostit acele cuvinte, a ridicat privirea spre mine, mirat și iritat deopotrivă.

— Ce-ai pățit, Livia? Ai avut o zi proastă la muncă? Hai, lasă, că trece.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când încercam să-i spun că nu mai pot, dar mereu găsea o scuză să nu mă asculte. De data asta, însă, ceva s-a rupt în mine.

— Nu e vorba de o zi proastă. E vorba de ani întregi în care am făcut totul pentru tine și pentru copii. Ani în care m-am pus pe ultimul loc. Tu nici măcar nu știi ce mâncare prefer sau ce carte citesc. Totul e despre tine: ce vrei tu la cină, ce-ți trebuie de la magazin, ce te supără la serviciu.

Doru a oftat și a dat din mână a lehamite.

— Iar începi cu prostiile astea? Toate femeile fac asta. Așa e viața. Ce vrei acum, să mă apuc eu să gătesc?

M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de străin îmi devenise. Era bărbatul cu care visam cândva să îmbătrânesc pe o bancă în parc, dar acum nu mai vedeam decât un copil mare, răsfățat și indiferent.

— Da, Doru. Vreau să gătești singur. Vreau să vezi cum e să ai grijă de tine. Eu nu mai pot.

A urmat o tăcere grea. Copiii dormeau deja, iar blocul era scufundat în liniștea aceea apăsătoare de cartier bucureștean după ora zece seara. Am simțit cum mi se scurg lacrimile pe obraji fără să le pot opri.

— Livia, tu chiar vorbești serios? Ce vrei să faci? Să divorțăm?

Nu știam ce vreau. Știam doar că nu mai puteam continua așa. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: eu alergând după copii la grădiniță, eu făcând cumpărături cu sacoșele grele, eu stând nopți întregi lângă fetița noastră când avea febră, eu ascultându-l pe Doru cum se plânge de șeful lui sau de vecini. Eu, mereu eu.

A doua zi dimineață am plecat la serviciu fără să-i pregătesc cafeaua. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Colega mea de birou, Mirela, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu știu ce să mai fac cu Doru… Simt că nu mai am aer lângă el.

Mirela m-a privit cu compasiune.

— Știi că și eu am trecut prin asta cu Mihai. La un moment dat trebuie să alegi: ori trăiești pentru tine, ori te pierzi de tot.

Am dat din cap și mi-am văzut de treabă, dar vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

Seara am ajuns acasă și l-am găsit pe Doru uitându-se la televizor cu o conservă de pateu deschisă pe masă. Nu spusese nimic copiilor despre discuția noastră. Fetița cea mică m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai faci tu ciorbă?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat.

— Pentru că mami are nevoie de ajutor. Poate facem împreună mâine, vrei?

În zilele următoare tensiunea a crescut. Doru a început să mă ignore sau să mă certe pentru orice nimic: că am uitat să cumpăr pâine, că nu i-am spălat cămașa preferată, că nu am răspuns la telefon destul de repede. Într-o seară a izbucnit:

— Dacă nu-ți convine viața asta, du-te! Dar vezi că fără mine n-ai fi avut nimic!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Era nedrept. Eu eram cea care ținea casa pe umeri, eu eram cea care făcea totul să meargă.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Mama mea mi-a spus:

— Livia, gândește-te bine! O femeie singură cu doi copii nu are viață ușoară la noi…

Dar tata a tăcut mult timp și apoi mi-a zis încet:

— Sufletul tău contează cel mai mult. Dacă nu mai poți, nu mai poți.

Într-o duminică dimineață am ieșit cu copiii în parc fără Doru. Am stat pe bancă și i-am privit cum se joacă printre frunzele galbene de toamnă. O altă mamă s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. Am izbucnit în plâns fără să vreau.

— Nu știu cine sunt fără familia asta… Dar nici cine sunt cu ea.

Seara aceea a fost decisivă. I-am spus lui Doru că vreau o pauză. Că vreau să locuiască o vreme la mama lui până ne lămurim ce facem cu viața noastră. A urlat la mine, m-a acuzat că îl las pentru alt bărbat, că stric familia pentru „prostii moderne”. Copiii au plâns când l-au văzut plecând cu un geamantan vechi.

Primele zile fără el au fost ciudate: liniște apăsătoare, dar și o libertate nouă. Am început să dorm mai bine, să citesc din nou înainte de culcare, să gătesc doar când aveam chef. Copiii s-au obișnuit repede cu rutina nouă și au început să mă ajute prin casă.

Doru mă suna zilnic la început: ba ca să mă certe, ba ca să mă implore să-l primesc înapoi. Dar eu simțeam că mă regăsesc încet-încet pe mine însămi.

După două luni am decis: vreau divorțul. Nu pentru că nu l-aș mai fi iubit deloc pe Doru, ci pentru că nu mă mai iubeam pe mine deloc lângă el.

Acum locuiesc singură cu copiii într-un apartament mic din Drumul Taberei. E greu uneori – banii abia ne ajung, iar oboseala e cruntă – dar mă simt vie din nou. Am început terapie și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia copiilor mei pentru egoismul meu. Dar apoi îmi amintesc cât de mult doare să trăiești doar pentru alții.

Oare câte femei trăiesc încă povestea mea și nu au curajul să spună „Nu mai pot”? Ce înseamnă sacrificiul într-o familie: iubire sau renunțare la sine?