„Nu mai pot să trăiesc așa”: Povestea unei veri care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Violeta! Nu mai pot să stau aici nici măcar o zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce valurile mării se izbeau de țărmul pustiu al serii.

Violeta s-a întors spre mine, cu ochii mari, plini de uimire și furie. Soacra mea, doamna Lidia, stătea la câțiva pași, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă pe care o știam atât de bine. Era a treia zi de vacanță la Costinești și simțeam că mă sufoc. Nu era vorba despre mare sau despre soarele arzător, ci despre atmosfera dintre noi.

— Ce ai spus? a întrebat Violeta, de parcă nu ar fi auzit bine.

— Am spus că nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu ținta reproșurilor voastre. Nici măcar aici, la mare, nu pot să respir fără să fiu judecat sau corectat la fiecare pas.

Lidia a intervenit imediat:

— Dacă ai fi fost un bărbat adevărat, nu am fi ajuns aici! Mereu te plângi, mereu cauți scuze. Violeta merită mai mult!

M-am uitat la ele și am simțit cum ceva se rupe în mine. Era ca și cum toți anii aceștia de compromisuri și încercări de a fi pe placul lor s-au adunat într-un nod amar în gât. Am plecat capul și am pornit spre apă, lăsându-le în urmă. Marea era rece, dar nu atât de rece ca privirea soției mele.

Adevărul e că nu era prima dată când mă simțeam străin în propria mea familie. Eu și Violeta eram la al doilea mariaj fiecare. Ne-am cunoscut după ce amândoi trecuserăm prin divorțuri dureroase. Eu rămăsesem cu o stimă de sine făcută praf, ea cu o nevoie disperată de stabilitate. La început am crezut că ne completăm, că ne vindecăm reciproc. Dar curând am realizat că Violeta nu căuta un partener, ci un sprijin pe care să-l controleze. Iar eu încercam să-mi demonstrez mie însumi că merit să fiu iubit.

Vacanța asta trebuia să fie o șansă pentru noi. Să ne regăsim, să ne apropiem. Dar Lidia a insistat să vină cu noi „ca să ne ajute cu copiii”. De fapt, copiii erau mari deja — Andreea avea 16 ani, iar Vlad 13 — și nu aveau nevoie de bunica lor la fiecare pas. Dar Lidia nu putea lipsi din viața noastră nici măcar o săptămână.

Încă din prima zi, totul s-a transformat într-o competiție de reproșuri și critici. Lidia comenta orice: „De ce ai ales hotelul ăsta? De ce nu ai rezervat ceva mai aproape de plajă? De ce nu ai luat micul dejun inclus?” Violeta îi ținea isonul: „Mihai, trebuia să te gândești la toate astea! Mereu uiți detalii!”

Într-o seară, după ce copiii au ieșit la plimbare cu prietenii lor, am rămas doar noi trei pe terasă. Lidia a început din nou:

— Mihai, tu chiar nu vezi cât suferă Violeta? Ea are nevoie de un bărbat care să o protejeze, nu de cineva care fuge de responsabilități!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc și am plecat pe plajă. Am mers kilometri întregi pe nisipul rece, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de bun pentru familia asta. Poate că ar trebui să încerc mai mult.

Dar apoi mi-am amintit de primul meu mariaj cu Ioana. Și acolo încercasem prea mult, până când m-am pierdut pe mine însumi. Am jurat atunci că nu voi mai accepta niciodată să fiu umilit sau controlat.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Andreea plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o blând.

— Mami și bunica s-au certat iar din cauza ta… Spun că tu strici totul…

Mi s-a rupt sufletul. Copiii mei sufereau din cauza conflictelor noastre. Vlad nici măcar nu mai voia să iasă cu noi la masă.

În ultima seară la mare, după o ceartă aprinsă la cină — pentru că am uitat să comand desertul preferat al Lidiei — am simțit că nu mai pot continua așa. Am ieșit pe balconul camerei și am privit cerul plin de stele.

„Ce caut eu aici? De ce accept să fiu tratat așa? Oare chiar merit tot ce mi se întâmplă?”

Când ne-am întors acasă în București, am știut ce trebuie să fac. Am așteptat ca Violeta să adoarmă și am început să scriu cererea de divorț. Mâinile îmi tremurau pe tastatură, dar simțeam o liniște ciudată în suflet.

A doua zi dimineață i-am spus:

— Violeta, vreau să divorțăm. Nu mai pot trăi în umbra reproșurilor tale și a mamei tale. Merit și eu liniște.

A izbucnit în lacrimi și m-a implorat să mă răzgândesc. Lidia a venit imediat și a început să țipe la mine:

— Ești un laș! Așa faci tu față problemelor?

Dar eu eram hotărât. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că respir din nou.

Acum, după luni de zile de la divorț, încă mă doare despărțirea de copii și uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dar știu că nu puteam continua așa.

Oare câți dintre noi acceptăm prea mult doar de frica singurătății? Câți uităm cine suntem cu adevărat? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…