„Nu mai pot, vreau să divorțăm!” — Povestea unei despărțiri care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, vreau să divorțăm!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din cartierul Titan. Era marți seara, tocmai pusesem masa și fetele — Ana și Ilinca — se certau pe telecomandă. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea lui era rece, străină.
— Ce-ai spus? am șoptit, simțind cum mi se taie picioarele.
— Am spus că nu mai pot. Vreau să divorțăm. Nu mai merge între noi de mult timp.
Fetele s-au oprit din ceartă, simțind tensiunea din aer. Ana, cea mare, a venit lângă mine și m-a prins de mână. Ilinca s-a retras în colțul camerei, cu ochii mari și umezi.
— Radu, te rog… Putem vorbi? Nu așa, nu acum, nu în fața fetelor…
El a dat din cap și a ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Am rămas cu fetele, încercând să le liniștesc, dar nici eu nu știam ce să spun. M-am dus după el, cu inima bubuindu-mi în piept.
— De ce? Ce s-a întâmplat?
— Nu mai simt nimic pentru tine, Maria. Sunt obosit. Am nevoie de altceva.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Știam că nu mai eram ca la început, dar credeam că e doar o perioadă grea. Munca lui la service-ul auto îl ținea mereu plecat, eu cu două joburi ca să ne descurcăm cu ratele la bancă și cu cheltuielile fetelor… Dar niciodată nu mi-am imaginat că va renunța la noi.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la tavanul alb și am plâns în tăcere, ca să nu le trezesc pe fete. Mi-am amintit de mama și de vorbele ei: „Maria, niciodată să nu-ți pierzi demnitatea pentru un bărbat. Să ai curaj să pleci când nu mai ești iubită.” Atunci mi se păreau vorbe goale. Acum le simțeam ca pe o profeție crudă.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme. Pe masă a lăsat o hârtie: „Ne vedem diseară să vorbim.” Am dus fetele la școală, încercând să par normală. Ana m-a întrebat în șoaptă:
— Mami, tata chiar pleacă?
Nu am putut să-i răspund. I-am zâmbit forțat și am simțit cum mă sufoc.

La serviciu nu am fost bună de nimic. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte:
— Ce ai pățit? Ești palidă ca varul.
I-am spus totul printre lacrimi. Ea m-a îmbrățișat și mi-a zis:
— Maria, nu ești singură. O să treci peste asta.
Dar eu nu vedeam nicio ieșire.

Seara, Radu s-a întors acasă cu un aer hotărât. Fetele erau la bunici.
— Maria, am cunoscut pe altcineva. Nu vreau să te mint.
Am simțit că mă prăbușesc.
— Cine e? am întrebat cu voce stinsă.
— O cheamă Roxana. Lucrează la service cu mine.
Am izbucnit:
— Și fetele? Ce le spui fetelor?
— O să le explic eu. Nu vreau să le rănesc.
— Prea târziu!
Am plâns ore întregi după ce a plecat din nou. M-am simțit umilită, trădată, aruncată la gunoi după șaisprezece ani de căsnicie.

Au urmat săptămâni de coșmar: discuții cu avocați, vizite la psiholog pentru fete, priviri pline de milă din partea vecinilor. Mama a venit la mine într-o seară:
— Maria, trebuie să fii tare pentru fete. Nu-l lăsa să te calce în picioare.
Dar cum să fii tare când tot ce ai construit se năruie?

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:
— Colegii râd de mine că tata are „pe alta”. Eu nu vreau să merg la el!
Am strâns-o în brațe și am simțit cât de nedreaptă e viața pentru copiii mei.

Radu venea tot mai rar. Când venea, era grăbit și absent. Fetele îl priveau ca pe un străin.

Într-o seară, după ce am adormit fetele, am găsit curajul să mă uit în oglindă și să-mi spun:
— Maria, tu cine ești fără el?
Nu știam răspunsul.

Am început să merg la terapie. Am descoperit că ani întregi m-am pus pe ultimul loc: joburi prost plătite, haine vechi ca să aibă fetele tot ce le trebuie, nopți nedormite pentru ratele la bancă… Totul pentru familie. Dar cine eram eu?

Simona m-a convins să ies cu ea într-o sâmbătă seara la teatru. Mi-era rușine să mă distrez când viața mea era un haos.
— Maria, meriți să fii fericită! mi-a spus ea.
Am râs pentru prima dată după mult timp.

Încet-încet am început să mă regăsesc: am aplicat pentru un job mai bun la o firmă de contabilitate și l-am obținut; am început să pictez din nou — pasiunea mea din liceu; am mers cu fetele într-o excursie la munte doar noi trei.

Radu a încercat să revină după ce relația cu Roxana s-a destrămat rapid.
— Maria… poate putem încerca din nou?
L-am privit calm:
— Nu mai sunt aceeași femeie care te-a implorat să rămâi. Acum știu cine sunt și ce merit.

Fetele au crescut văzând că mama lor nu s-a lăsat doborâtă. Au învățat că demnitatea nu se negociază și că dragostea adevărată începe cu respectul de sine.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat-o pe mama mai devreme? Dacă aș fi avut curajul să pun limite? Dar poate tocmai suferința asta m-a făcut mai puternică.

Ce credeți voi: merită să lupți pentru o relație care te distruge sau e mai bine să ai curajul să pleci? Cât valorează demnitatea unei femei într-o lume care încă judecă divorțul?