„Nu mai sunt bona voastră gratuită” – Confesiunea unei bunici din București
— Maria, vii și azi să iei copiii de la grădiniță? Am o ședință care sigur se va prelungi, mi-a spus Ioana, nora mea, la telefon, cu vocea deja grăbită. Nici nu aștepta răspunsul meu. Era de la sine înțeles că voi merge. Ca de fiecare dată.
Am închis telefonul și m-am uitat în oglindă. Ridurile din jurul ochilor mi se păreau mai adânci ca niciodată. M-am întrebat când am început să dispar din propria mea viață, când am devenit doar „mama lui Vlad” sau „bunica lui Radu și a Ilincăi”.
Nu mă plâng, nu am fost niciodată genul care să-și plângă de milă. Dar în ultimii ani, simțeam că nu mai am aer. De când Vlad și Ioana au avut primul copil, am fost acolo, zi de zi. Am renunțat la ieșirile cu prietenele, la cursurile de pictură pe care le visam de ani buni, la liniștea mea de dimineață cu cafeaua și radioul dat încet. Totul pentru familie. Pentru „binele copiilor”.
Într-o zi friguroasă de februarie, am ajuns la grădiniță cu zece minute înainte de ora stabilită. Radu m-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dar Ilinca era morocănoasă. „Buni, vreau acasă la mami!” Am încercat să-i explic că mami e la serviciu, că va veni mai târziu, dar nu a vrut să audă. Pe drum spre casă, mi-am dat seama că nu mai știu când am avut ultima dată o conversație adevărată cu Vlad. Când eram doar noi doi, mamă și fiu.
Seara, după ce copiii au adormit, Ioana a intrat în bucătărie fără să mă privească. „Ai uitat să le dai siropul pentru tuse,” mi-a spus pe un ton sec. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu un mulțumesc, nu o vorbă bună. Doar reproșuri.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, cum îmi spunea mereu: „Maria, ai grijă să nu te pierzi pe tine printre ceilalți.” Am râs atunci, crezând că exagerează. Acum îi simțeam vorbele ca o povară.
A doua zi dimineață, Vlad a venit pe fugă să ia copiii. „Mamă, Ioana e obosită, poate îi faci tu cumpărăturile azi?”
Am răbufnit: „Vlad, tu mă vezi? M-ai întrebat vreodată dacă pot? Dacă vreau? Sau sunt doar o extensie a voastră?”
A rămas blocat. Nu era obișnuit să mă audă ridicând tonul.
„Mamă… dar tu ai zis mereu că vrei să ne ajuți.”
„Da, Vlad, vreau să vă ajut! Dar nu vreau să fiu considerată de la sine înțeles! Nu mai pot! Nu mai sunt bona voastră gratuită!”
A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.
În zilele următoare, Ioana nu mi-a mai scris deloc. Vlad m-a sunat scurt: „O să ne descurcăm.” Am simțit un gol imens în stomac. M-am întrebat dacă am greșit. Dacă nu cumva am fost prea dură.
Dar apoi am început să-mi recuperez timpul pierdut. Am mers la cursul de pictură pe care îl tot amânam. Am ieșit la cafea cu Ana și Lidia, prietenele mele din tinerețe. Am citit o carte întreagă într-o după-amiază ploioasă.
După două săptămâni, Vlad a venit la mine acasă. Era vizibil obosit.
„Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nici nu mi-am dat seama cât te-am împovărat.”
L-am privit cu ochii în lacrimi.
„Vlad, nu vreau să vă întorc spatele. Dar vreau să fiu respectată. Să știu că sunt parte din familie, nu doar un ajutor la nevoie.”
A dat din cap încet.
„O să vorbesc cu Ioana. Poate… poate ar trebui să găsim o bonă măcar pentru câteva zile pe săptămână.”
Am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă.
În următoarele luni lucrurile s-au schimbat încet-încet. Ioana a început să mă întrebe dacă pot veni sau nu, nu să-mi impună programul ei. Vlad a venit într-o seară cu un buchet mare de lalele și mi-a spus: „Mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi.”
Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată perfectă. Dar știu că merit respect și iubire, nu doar obligații.
Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra propriilor familii? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate e timpul să vorbim mai des despre asta…