„Nu mai sunt o povară pentru voi”: Povestea Mariei, care a ales singurătatea ca să nu-și încurce familia

— Poate ar trebui să ne gândim serios, Irina. Mama nu se mai descurcă singură, iar noi… nu mai facem față.

Am tresărit, lipită de ușa sufrageriei, cu inima bătându-mi nebunește. Vocea fiului meu, Vlad, era joasă, dar clară. Irina, nora mea, a oftat adânc. — Știu, Vlad, dar nu pot să-i spun eu. Tu ești băiatul ei.

M-am retras încet în camera mea, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mâinile îmi tremurau pe marginea patului vechi, același pat pe care l-am cumpărat cu soțul meu, Ion, acum patruzeci de ani. El nu mai e de mult, iar copiii mei… copiii mei nu mă mai vor.

Nu am fost niciodată o femeie slabă. Am crescut doi copii singură după ce Ion s-a dus, am muncit la fabrica de confecții până mi-au sângerat degetele și am pus fiecare leu deoparte ca Vlad și Ana să aibă un viitor mai bun. Când Vlad a venit cu Irina și mi-au spus că vor să stea la mine „până își găsesc ceva al lor”, am fost fericită. Casa era plină din nou. Dar anii au trecut și nimeni n-a mai plecat.

De la o vreme, simțeam că deranjez. Că pașii mei grei pe hol îi irită, că uitarea mea îi obosește. Într-o zi, am vărsat supa pe masă și Irina a țipat la mine: — Nu vezi că faci numai mizerie? Parcă ai fi copil! Vlad a încercat să mă apere, dar vocea lui era stinsă: — Las-o, Irina, e bătrână…

Ana venea rar. O dată pe lună, cu soțul și fetița lor, Mara. Îmi aducea flori și mă săruta pe obraz, dar se grăbea mereu: — Mamă, trebuie să plecăm, avem treabă. Nu vreau să te las singură, dar știi cum e viața la oraș…

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am auzit din nou discuția aceea. Vlad spunea: — Am găsit un azil bun la marginea orașului. Nu e scump și are personal medical. Ar fi mai bine pentru ea… pentru toți. Irina a aprobat din cap: — Da, Vlad. Și noi avem nevoie de spațiu. Mara crește și are nevoie de camera ei.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit din cameră și am spus cu voce tremurată: — Nu vreau să vă fiu povară. Dacă asta vreți… mergeți și aranjați totul.

A doua zi au venit cu o doamnă de la azil. Mi-a zâmbit fals și mi-a spus: — O să vă simțiți bine la noi, doamnă Maria. Avem activități pentru seniori și mâncare caldă în fiecare zi.

Mi-am strâns câteva haine într-o valiză veche și am privit pentru ultima dată casa în care mi-am crescut copiii. Niciunul nu a plâns. Ana m-a îmbrățișat scurt și mi-a șoptit: — Îmi pare rău, mamă… Dar nu avem altă soluție.

La azil mirosea a medicamente și a supă reîncălzită. În cameră eram patru femei: Elena, care plângea noaptea după fiul ei plecat în Italia; Viorica, care nu vorbea deloc; și tanti Lenuța, care îmi amintea de mama mea — blândă și tăcută.

Zilele treceau greu. Dimineața ne trezeau devreme pentru pastile și mic dejun. Uneori veneau voluntari să ne citească sau să ne cânte la chitară. Dar majoritatea timpului îl petreceam privind pe fereastră la copacii goi sau la drumurile pustii.

Într-o zi, Elena m-a întrebat: — Tu de ce ai ajuns aici? Am oftat: — Pentru că nu mai sunt folositoare nimănui.

Am început să scriu scrisori copiilor mei. Le spuneam că mi-e dor de ei, că visez uneori că suntem toți la masă de Crăciun, ca odinioară. Niciodată nu mi-au răspuns.

De Paște au venit Ana și Vlad cu copiii lor. Au stat zece minute. Mi-au adus cozonac și ouă roșii. Mara m-a întrebat: — Bunico, când vii acasă? Am zâmbit trist: — Nu știu, draga mea…

După ce au plecat, am plâns mult timp. Tanti Lenuța m-a mângâiat pe umăr: — Știi ce e cel mai greu? Să fii uitat de cei pentru care ai trăit o viață întreagă.

Într-o seară am primit un telefon de la Ana: — Mamă, sper că ești bine acolo… Noi suntem foarte ocupați… Poate venim luna viitoare.

Am închis ochii și am simțit cum golul din sufletul meu crește cu fiecare zi.

Mă întreb adesea: oare chiar sunt o povară? Oare bătrânețea înseamnă să fii dat la o parte ca un lucru vechi? Sau poate noi toți uităm prea ușor cât valorează dragostea unei mame?

Poate cineva are curajul să-mi răspundă: ce e mai greu — să fii singur sau să fii o povară pentru cei pe care îi iubești cel mai mult?