„Nu mai veni aici, mamă” – Povestea unei mame acuzate pe nedrept

— Nu mai veni aici, mamă!
Vocea lui Mihai a răsunat ca o sentință, rece și tăioasă, în timp ce ușa grea s-a trântit în urma mea. Am rămas în holul blocului, cu mâinile tremurânde și inima zdrobită. Nu-mi venea să cred că băiatul pe care l-am crescut singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit când Mihai avea doar șapte ani, ajunsese să mă alunge din viața lui.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, într-o zi obișnuită de joi. Oana, nora mea, mă sunase să vin să stau cu nepoțica, Ilinca, pentru că avea o urgență la serviciu. Am ajuns devreme, cu plăcinte calde și jucăria preferată a Ilincăi. Am petrecut o după-amiază minunată împreună, iar când Oana s-a întors, părea grăbită și iritată. Nu am dat importanță atunci, dar a doua zi am primit un telefon de la Mihai.

— Mamă, trebuie să vorbim. Oana spune că ai luat banii din portofelul ei. Spune că lipseau 500 de lei după ce ai plecat.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Mihai, nu am făcut așa ceva! Cum poți să crezi asta despre mine?

— Nu știu ce să cred… Oana e sigură. Te rog, dacă ai nevoie de bani, spune-mi mie!

M-am simțit umilită și trădată. Cum putea fi băiatul meu atât de orb? Cum putea crede că aș fura din casa lui? Am încercat să-i explic că nu am pus mâna pe nimic, că tot ce-mi doresc e să fiu aproape de el și de Ilinca. Dar Mihai era rece, distant. Oana mă privea cu dispreț la fiecare vizită, iar Ilinca simțea tensiunea și nu mai voia să vină la mine în brațe.

Într-o seară, am încercat să discut cu Oana.

— Oana, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat cu adevărat. Poate ai uitat unde ai pus banii…

— Nu am uitat nimic! Numai tu ai fost aici! Și nu e prima dată când dispar lucruri după ce vii tu!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Era clar: Oana nu mă voia acolo. Poate niciodată nu m-a vrut cu adevărat în viața lor. Îmi aduceam aminte de privirile ei reci la nuntă, de felul în care își strângea geanta la piept când intram în casă.

În zilele următoare am încercat să-l sun pe Mihai. Nu răspundea. Îi trimiteam mesaje cu inima strânsă: „Te rog, vorbește cu mine.” „Nu am făcut nimic rău.” „Îmi lipsești.” Răspunsul a venit sec: „Lasă-ne în pace o vreme.”

Nu mai puteam dormi nopțile. Mă plimbam prin casă ca o umbră, mă uitam la pozele cu Mihai mic – cu ochii lui mari și zâmbetul sincer. Îmi aminteam cum îi citeam povești seara și cum îmi promitea că nu mă va părăsi niciodată.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la ei acasă. Poate față în față voi reuși să-l fac pe Mihai să mă asculte. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. A deschis Mihai. Era palid și obosit.

— Ce cauți aici?
— Mihai, te rog… trebuie să mă asculți! Eu nu am furat nimic! Sunt mama ta!

Din spatele lui a apărut Oana, cu brațele încrucișate.

— Ți-am spus să nu mai vii! Nu avem nevoie de scandaluri!

Mihai s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Pleacă, mamă. Nu mai veni aici.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am coborât scările fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă ploua mărunt și rece. M-am oprit pe o bancă și am izbucnit în plâns.

Zilele au trecut greu. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit într-o zi la mine cu o prăjitură.

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Of, dragă… copiii din ziua de azi… Dar poate că nora ta are ceva pe suflet sau vrea să te îndepărteze ca să fie ea stăpână în casă…

Mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin astfel de dureri. În blocul nostru mai erau două femei care nu-și mai vedeau nepoții din cauza conflictelor cu nurorile.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mihai: „Ilinca întreabă de tine.” Inima mi-a tresărit. Am răspuns imediat: „O iubesc mult. Sunt mereu aici pentru ea.” Dar atât. Niciun alt semn de împăcare.

Am început să merg la biserică mai des, să mă rog pentru liniște și pentru ca adevărul să iasă la iveală. Uneori mă întrebam dacă nu cumva eu greșisem undeva – poate că am fost prea prezentă în viața lor sau poate că Oana s-a simțit mereu amenințată de dragostea dintre mine și Mihai.

Au trecut luni de zile fără să-i văd. Într-o dimineață am găsit un plic sub ușă: era o scrisoare de la Ilinca – desene colorate și un „Te iubesc, bunico!” scris stângaci. Am plâns ore întregi ținând hârtia la piept.

Nu știu dacă vreodată adevărul va ieși la lumină sau dacă Mihai va avea curajul să-și întrebe soția dacă nu cumva a greșit acuzându-mă pe nedrept. Dar știu că dragostea mea pentru el nu va muri niciodată.

Oare câte mame trăiesc această durere în tăcere? Oare cât valorează o familie dacă se poate destrăma atât de ușor din cauza unei minciuni? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?