„Nu mai veni aici, mamă” – Povestea unei mame acuzate pe nedrept

— Nu mai veni aici, mamă. Nu vreau să te mai văd.

Cuvintele lui Mihai au căzut ca un trăsnet. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima mi se zbătea în piept ca o pasăre prinsă în colivie. Nu-mi venea să cred că băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, mă privea acum cu ochi reci, străini. Pe Irina o zăream în spatele lui, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Știam că totul pornise de la ea, dar nu înțelegeam de ce.

— Mihai, te rog… Lasă-mă să-ți explic! Nu am făcut nimic din ce spune Irina!

El a oftat adânc, evitându-mi privirea.

— Mamă, nu pot să cred că ai fi făcut așa ceva, dar… Irina nu ar minți cu așa ceva. Te rog, pleacă.

Am ieșit pe palier cu pași nesiguri. Ușa s-a trântit în urma mea, iar ecoul ei mi-a răsunat în suflet zile întregi. Am coborât scările blocului ca într-un vis urât, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am întrebat de zeci de ori: unde am greșit? Cum am ajuns aici?

Totul a început cu două săptămâni în urmă. Venisem la ei să le duc plăcinta cu mere preferată a lui Mihai. Irina era agitată, vorbea la telefon și mă ignora. Am lăsat plăcinta pe masă și am mers la baie. Când m-am întors, am găsit-o răscolind portofelul de pe bufet.

— Ce faci acolo? am întrebat mirată.

— Nimic! a răspuns ea repezit, apoi a ieșit din cameră.

Nu am dat importanță atunci. Dar două zile mai târziu, Mihai m-a sunat:

— Mamă… Irina zice că i-au dispărut niște bani din portofel. Ai văzut ceva?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mihai, cum poți să crezi așa ceva? Eu nu aș lua niciodată nimic de la voi!

— Știu… dar Irina e sigură că nu i-a lipsit nimic înainte să vii tu.

Am încercat să-i explic că nu am pus mâna pe nimic, dar el părea tot mai distant. Apoi au urmat zilele acelea reci, în care nu mi-a mai răspuns la telefon. Când am venit să vorbim față în față, m-a întâmpinat cu acele cuvinte care mi-au sfâșiat sufletul.

Am petrecut nopți întregi plângând și întrebându-mă dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Poate că am fost prea prezentă în viața lor, poate că Irina s-a simțit sufocată de vizitele mele dese sau de sfaturile mele necerute. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge să mă acuze de furt.

Sora mea, Maria, încerca să mă liniștească:

— Lenuța, lasă-i să se liniștească. O să-și dea seama Mihai că nu ai fi făcut niciodată așa ceva!

Dar eu știam că lucrurile nu sunt atât de simple. Irina nu mă plăcuse niciodată cu adevărat. Încă de la început părea deranjată de apropierea mea de Mihai. Îmi răspundea sec la orice întrebare și evita să rămână singură cu mine în cameră.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Mihai:

„Mamă, te rog să nu mai insiști. Irina e însărcinată și are nevoie de liniște.”

Am simțit cum mi se rupe inima încă o dată. Să aflu că voi deveni bunică printr-un mesaj rece și distant… Am plâns ore întregi în bucătărie, cu poza lui Mihai din copilărie strânsă la piept.

Timpul trecea greu. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă, dar eu refuzam orice invitație. Nu voiam decât să știu că fiul meu e bine și că într-o zi va afla adevărul.

Într-o după-amiază ploioasă, Maria a venit la mine cu o veste neașteptată:

— Lenuța, am auzit că Irina are probleme la serviciu. Se pare că a mai avut discuții cu colegii despre bani dispăruți…

O speranță firavă mi-a încolțit în suflet. Dacă Mihai ar afla asta… Poate ar începe să-și pună întrebări.

Am strâns curajul și i-am scris un mesaj simplu: „Mihai, te rog doar să te gândești dacă Irina a mai avut astfel de probleme.”

Nu mi-a răspuns. Dar la câteva zile după aceea, l-am văzut pe Mihai stând în fața blocului meu. Era palid și obosit.

— Mamă… putem vorbi?

L-am invitat în casă tremurând de emoție. S-a așezat la masă și a început să plângă ca un copil.

— Iartă-mă… Am fost orb. Am găsit niște mesaje între Irina și o colegă… Se pare că a mai avut probleme cu banii și înainte. Nu știu ce să fac…

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Ești fiul meu și te voi iubi mereu. Dar trebuie să-ți asumi deciziile tale.

A stat la mine toată noaptea, povestindu-mi despre fricile lui, despre presiunea pe care o simte între mine și Irina, despre cât de greu îi este să fie prins la mijloc.

A doua zi dimineață a plecat fără să știe ce va face mai departe. Eu am rămas singură în bucătărie, privind spre fereastră și întrebându-mă: oare cât de ușor se poate rupe o familie din cauza unui singur neadevăr? Și cât curaj trebuie să ai ca să ierți?