Nu mi-am dorit niciodată să plec de acasă, dar viața nu m-a întrebat

— Nu mai vreau să aud de pictură în casa asta, Ilinca! Ai înțeles? Glasul tatălui meu a spart liniștea serii ca un ciob aruncat pe podea. Mâinile îmi tremurau pe pensulă, iar culorile se amestecau pe pânză într-un haos care semăna cu sufletul meu. Mama, cu ochii roșii de la plâns, încerca să-l liniștească, dar știa și ea că nu are rost. În casa noastră din Bacău, visurile nu aveau loc la masă.

Am crescut cu miros de ciorbă și sunet de știri la televizor, cu frica de a nu deranja și cu dorința de a fi văzută. Pictura era singurul loc unde nu trebuia să cer voie să fiu eu. Dar tata avea alte planuri: „O să ajungi ca mătușa ta, singură și săracă, dacă nu te potolești!”

Într-o zi de iarnă, când zăpada se topea pe străzi și noroiul se lipea de bocanci, am primit un e-mail de la Universitatea de Arte din Cluj. Fusesem acceptată. Am alergat la mama, cu inima cât un purice, dar ea doar a oftat: „Ce-o să zică lumea, Ilinca? Ce-o să facem noi fără tine?”

A urmat o săptămână de tăceri grele, priviri aruncate pe sub sprâncene și uși trântite. Tata nu mi-a vorbit deloc. Într-o seară, când m-am întors târziu de la bibliotecă, l-am găsit pe hol, cu palmele strânse în pumni. „Dacă pleci, să nu te mai întorci. Să nu vii să ceri ajutor.”

Am plecat. Cu două valize, o cutie de acuarele și un nod în gât. În gară, mama m-a strâns la piept și mi-a șoptit: „Să nu uiți de unde ai plecat.”

Clujul era altă lume. Blocuri vechi, cafenele pline de studenți, profesori care vorbeau despre artă ca despre o religie. Am cunoscut-o pe Ana, colega mea de cameră, care venea dintr-o familie de medici din Iași. „La noi, dacă nu faci ce vor ai tăi, nu mai exiști,” mi-a spus într-o noapte, când plângeam amândouă pe rând, fiecare după casa ei.

Primele luni au fost un amestec de libertate și vinovăție. Îmi sunam părinții o dată pe săptămână. Tata nu răspundea niciodată. Mama îmi spunea mereu aceleași lucruri: „Ai mâncat? Ai bani? Ai grijă de tine.” Dar vocea ei era tot mai stinsă.

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina noastră, tanti Viorica. „Ilinca, tatăl tău a ajuns la spital. A făcut un infarct.” Am simțit că pământul mi se rupe sub picioare. Am luat primul tren spre Bacău, cu inima bătând nebunește. În salon, tata era palid, cu ochii închiși. Mama stătea pe un scaun, cu mâinile în poală. Când m-a văzut, a început să plângă. „De ce, Ilinca? De ce nu poți să fii ca ceilalți copii?”

Am stat lângă patul lui zile întregi, privind la aparatele care bipăiau. Într-o noapte, când toți dormeau, tata a deschis ochii și m-a privit lung. „Nu te-am înțeles niciodată, fată. Dar să știi că mi-a fost dor de tine.” Am plâns în tăcere, cu capul pe marginea patului.

După ce s-a făcut bine, tata a început să vorbească mai puțin, dar nu mă mai certa. Mama era mereu între noi, ca un pod fragil. M-am întors la Cluj, dar nimic nu mai era la fel. Pictam cu furie, cu dor, cu vină. Ana m-a întrebat într-o zi: „Tu pentru cine pictezi, Ilinca? Pentru tine sau pentru ei?”

Am terminat facultatea cu greu. Am primit o bursă să merg la București, la un atelier de artă. Tata nu a venit la absolvire. Mama mi-a trimis o fotografie cu el, privind pe geam, cu mâinile la spate.

La București, am cunoscut oameni care trăiau din artă, dar și oameni care dormeau pe străzi. Am avut o expoziție mică, la un subsol din centru. Au venit câțiva prieteni, Ana și un domn bătrân care mi-a spus: „Se vede că pictezi cu sufletul.”

Într-o seară, am primit un mesaj de la mama: „Tatăl tău nu se simte bine. Poate vii acasă.” Am plecat din nou spre Bacău. De data asta, tata m-a întâmpinat la ușă. „Nu știu dacă ai făcut bine sau rău, dar mă bucur că ai venit.”

Am stat acasă câteva luni. Am pictat pereții camerei mele, am gătit cu mama, am ieșit la plimbare cu tata. Am simțit că, poate, nu trebuie să aleg între visul meu și familia mea. Poate pot să le am pe amândouă, chiar dacă nu așa cum mi-am imaginat.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi am plecat de acasă cu inima frântă, doar ca să ne găsim pe noi înșine? Și dacă nu ne întoarcem niciodată cu adevărat, ce rămâne din noi? Voi ce ați fi ales în locul meu?