Nu-mi mai vizitez copiii în weekend: Povara tăcerii

— Mamă, nu poți să vii și weekendul ăsta. Avem musafiri, spuse Irina, fiica mea cea mare, cu vocea aceea grăbită, aproape vinovată.

Am rămas cu telefonul la ureche, privind pe geam la ploaia care bătea în sticla veche. În colțul sufrageriei, ceasul bătea încet, ca o inimă obosită. Nu era prima dată când primeam un refuz, dar de data asta am simțit că ceva s-a rupt definitiv. Am închis ochii și am inspirat adânc, încercând să nu plâng.

— E în regulă, Irina. Să aveți un weekend frumos, am răspuns, forțându-mă să sun caldă.

Am pus telefonul jos și am rămas nemișcată. În camera mică mirosea a cafea rece și a vechi. Pe masă, două farfurii pregătite pentru vizita copiilor stăteau ca niște martori ai speranței mele naive. De câte ori nu am gătit sarmale sau prăjituri cu gândul că poate, poate de data asta vor veni cu toții? Dar de fiecare dată, scuzele au devenit tot mai dese: „Suntem obosiți”, „Avem treabă”, „Copiii au teme”.

M-am ridicat cu greu și am tras perdeaua. Blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești păreau și mai triste sub cerul plumburiu. M-am întrebat unde am greșit. Am crescut trei copii singură, după ce Mihai, soțul meu, a murit într-un accident la combinat. Am muncit la fabrica de textile până mi-au sângerat mâinile. Le-am pus totul pe masă: mâncare, haine curate, povești la culcare. Am renunțat la visele mele pentru ca ei să aibă șansa la o viață mai bună.

Dar acum, când am nevoie de ei, când singurătatea mă apasă ca o piatră pe piept, ei nu mai au timp pentru mine. Sâmbetele au devenit zilele cele mai grele. Vecina mea, tanti Florica, îmi povestește mereu cum nepoții ei îi umplu casa de râsete. Eu îi aud doar pe ai mei la telefon, grăbiți, cu voci reci.

Într-o duminică, am încercat să vorbesc cu Vlad, băiatul meu cel mic. L-am sunat după prânz.

— Mamă, sunt la supermarket cu Ana și copiii. Nu pot vorbi acum. Te sun eu mai târziu.

Nu m-a mai sunat. Seara am plâns în pernă ca un copil pedepsit. M-am simțit inutilă, invizibilă.

Într-o zi, am decis să nu-i mai caut eu. Să văd dacă le pasă. Au trecut două săptămâni fără niciun semn de la ei. Niciun mesaj, niciun apel. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar sunt o povară pentru ei.

Într-o seară de vineri, Irina a venit pe neașteptate. A intrat grăbită, cu ochii în telefon.

— Mamă, ai ceva de mâncare? Sunt ruptă de foame.

I-am pus o farfurie cu ciorbă caldă și am privit-o cum mănâncă fără să mă privească.

— De ce nu ne-ai mai sunat? a întrebat ea brusc.

— Am vrut să văd dacă vă e dor de mine…

A ridicat din umeri.

— Mamă, avem viețile noastre. Nu mai suntem copii.

M-a durut fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Am simțit că nu mai am loc în lumea lor. Când a plecat, mi-a lăsat pe masă o pungă cu portocale și niște pastile pentru tensiune.

— Ai grijă de tine, mamă.

Am rămas singură în liniștea grea a apartamentului. M-am uitat la poza veche din vitrină: eu și copiii mei mici, toți zâmbind larg într-o zi de vară la mare. Unde s-au dus acele zile? Unde s-a pierdut dragostea aceea simplă?

Într-o seară m-a sunat Ilinca, fata mijlocie.

— Mamă, te simți bine? Nu ai pățit nimic?

— Sunt bine, Ilinca. Doar că… mi-e dor de voi.

A tăcut câteva secunde.

— Știi cum e… serviciu, copii… Dar te iubim.

Am zâmbit amar.

— Știu, draga mea.

Am închis și am simțit că nu mai pot continua așa. Am decis să nu-i mai vizitez deloc în weekenduri. Sufletul meu era prea obosit să mai suporte uși trântite sau priviri grăbite.

Tanti Florica m-a întrebat într-o zi:

— Lidia, tu de ce nu te duci la copii?

— Nu vreau să fiu acolo unde nu sunt dorită.

Ea a dat din cap trist:

— Așa ajungem toate…

De atunci mi-am făcut un ritual: citesc cărți vechi din biblioteca lui Mihai, ud florile din balcon și privesc apusul peste blocuri. Uneori mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva — poate i-am protejat prea mult sau poate nu le-am spus destul cât îi iubesc.

Dar știu că dragostea de mamă nu se măsoară în vizite sau telefoane. E acolo mereu, chiar dacă doare.

Acum trăiesc cu tăcerea mea ca pe o haină grea. Îmi spun că e mai bine așa decât să mă simt umilită sau ignorată. Dar uneori mă întreb: oare copiii mei vor înțelege vreodată cât doare singurătatea unei mame? Oare tăcerea mea îi va face să-și amintească cine i-a ținut în brațe cândva?

Poate că tăcerea e singura formă de demnitate care mi-a mai rămas. Dar cât valorează ea când inima îți plânge după glasurile copiilor tăi?

Voi ce ați face în locul meu? Credeți că e bine să alegi tăcerea sau ar trebui să lupți până la capăt pentru dragostea copiilor tăi?