„Nu-mi recunosc fiul” – Povestea unei familii destrămate de alegeri greșite

— Ce-ai făcut, Rareș?!, am urlat din prag, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în mijlocul camerei, cu ochii în pământ și pumnii strânși. Pe masă, lângă telefonul lui, era plicul acela nenorocit, cu praf alb, pe care îl văzusem doar la știri. Am simțit cum mi se taie picioarele, cum tot ce am construit în 18 ani se năruie într-o secundă. Rareș, băiatul meu, cel pe care l-am crescut cu atâta grijă, era prins în ceva ce nu puteam înțelege.

— Nu e ce crezi, mamă, a murmurat el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nu mai avea putere să mintă. M-am apropiat de el, cu lacrimile șiroind pe obraji, și i-am apucat brațul. Simțeam nevoia să-l zgudui, să-l trezesc, să-i spun că nu are voie să facă așa ceva, că nu așa l-am învățat. Dar tot ce am putut să spun a fost:

— De ce, Rareș? De ce ai ajuns aici?

A ridicat ochii spre mine, iar în privirea lui am văzut rușine, furie și o disperare pe care nu i-o cunoșteam.

— Nu știu, mamă… Nu știu nici eu cine sunt, a spus el, iar cuvintele lui mi-au sfâșiat inima.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Rareș a început să se schimbe. Nu mai venea acasă la timp, nu mai vorbea cu noi, părinții lui, și părea mereu obosit, iritat, absent. Eu și soțul meu, Mihai, am pus totul pe seama adolescenței, a stresului de la școală, a presiunii examenului de Bacalaureat. Dar nu era doar atât. Într-o seară, când am intrat în camera lui să-i aduc cina, am găsit pe birou o sticlă de vodcă pe jumătate goală. Atunci am început să bănuiesc că ceva nu e în regulă.

— Ești sigur că nu ai nevoie de ajutor? l-am întrebat atunci, cu voce blândă, încercând să nu-l sperii.

— Lasă-mă în pace, mamă! Nu mă mai bate la cap!, mi-a răspuns el, trântind ușa în urma mea.

Mihai a încercat să vorbească cu el, dar Rareș a devenit și mai retras. Într-o zi, a venit acasă cu ochii roșii și cu hainele murdare. Am simțit un miros ciudat, greu, pe care nu-l recunoșteam. Atunci am început să-l urmăresc, să-i verific telefonul, să-i caut prin buzunare. Mă simțeam vinovată, dar nu mai aveam încredere. Într-o seară, am găsit un mesaj de la un anume „Dani”: „Ai banii? Ne vedem la gară la 8.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am știut că trebuie să fac ceva.

Am încercat să vorbesc cu Mihai, dar el era mereu la serviciu, mereu obosit, mereu absent. — Lasă-l, o să-i treacă, mi-a spus el, fără să mă privească în ochi. Dar eu nu puteam să stau cu mâinile în sân. Am mers la școală, am vorbit cu diriginta, cu psihologul, cu părinții prietenilor lui. Toți mi-au spus același lucru: „E o fază, o să treacă.” Dar eu știam că nu e doar o fază.

Într-o noapte, Rareș nu a venit acasă. Am stat cu telefonul în mână, cu ochii pe ușă, cu inima cât un purice. La ora 3 dimineața, a sunat cineva la ușă. Era poliția. Mi-au spus că l-au găsit pe Rareș într-un parc, inconștient, cu seringi lângă el. Am simțit cum mă prăbușesc. Mihai a venit acasă abia dimineața, când Rareș era deja la spital. Nu a spus nimic, doar s-a așezat pe un scaun și a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam pe soțul meu plângând.

Au urmat săptămâni de coșmar. Rareș a stat internat la psihiatrie, iar eu am mers zilnic la el, încercând să-l încurajez, să-i spun că îl iubesc, că o să trecem împreună peste asta. Dar el nu mă privea, nu vorbea cu mine. Într-o zi, când am intrat în salon, l-am găsit pe pat, cu spatele la mine. — Pleacă, mamă, nu vreau să te mai văd, mi-a spus, cu voce stinsă. Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. O asistentă s-a apropiat de mine și mi-a spus: — Nu e vina dumneavoastră. Dar eu știam că e. Undeva, am greșit. Poate am fost prea dură, poate prea permisivă, poate nu am știut să-l ascult.

Mihai s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine, nu mai vorbea cu Rareș. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu fratele lui: — Nu mai pot, Gabi. Nu mai știu ce să fac. Parcă nu mai e copilul meu. Parcă nu-l mai recunosc.

Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Eu îl acuzam că nu se implică, el mă acuza că sunt prea protectoare. — Dacă nu-l lăsai să respire, poate nu ajungea aici!, mi-a strigat într-o seară, trântind ușa de la dormitor. Am simțit că familia mea se destramă, că nu mai am niciun sprijin.

Într-o zi, am primit un telefon de la școală. Diriginta mi-a spus că Rareș a fost exmatriculat. — Nu mai putem face nimic pentru el, doamnă. Îmi pare rău. Am simțit că totul se termină. Am mers la spital și i-am spus lui Rareș. S-a uitat la mine cu ochii goi și a spus: — Nu-mi pasă. Oricum nu mai contează nimic.

Am început să merg la biserică, să mă rog, să cer ajutorul lui Dumnezeu. Am vorbit cu preotul, cu psihologul, cu toți cei care ar fi putut să mă ajute. Dar nimeni nu avea o soluție. Toți îmi spuneau să am răbdare, să nu renunț. Dar cum să nu renunț, când propriul meu copil nu mai vrea să trăiască?

Într-o seară, după ce Mihai a plecat de acasă, am rămas singură cu Rareș. Am intrat în camera lui și m-am așezat pe pat, lângă el. — Rareș, te rog, spune-mi ce pot să fac să te ajut. Spune-mi ce ai nevoie de la mine. S-a uitat la mine, pentru prima dată după mult timp, și mi-a spus: — Să mă lași să fiu eu. Să nu mă mai compari cu alții. Să nu mai aștepți să fiu perfect. Am început să plâng, iar el m-a luat în brațe. Era pentru prima dată când simțeam că mai există o speranță.

Acum, după luni de terapie, Rareș încearcă să-și refacă viața. Eu și Mihai mergem la consiliere de familie. Încercăm să ne iertăm unii pe alții, să ne înțelegem, să ne regăsim. Dar rana e încă acolo. Mă întreb în fiecare zi: unde am greșit? Ce aș fi putut face altfel? Oare mai putem fi vreodată o familie normală?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face e să nu renunțăm unii la alții. Dar voi, cei care citiți povestea mea, ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi reacționat dacă v-ați fi pierdut copilul, chiar dacă el e încă lângă voi?