Nu-mi voi abandona fiul. Ce fel de tată aș fi? Povestea mea despre lupta cu propria mea mamă pentru copilul meu.

— Ieși afară, Vlad! Și ia-l și pe copil cu tine! Nu mai suport să vă văd în casa asta!

Vocea mamei mele, Irina, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Era trecut de miezul nopții, iar fiul meu, Radu, plângea în brațele mele, speriat de țipetele bunicii lui. M-am uitat la ea, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau milă. Nimic. Doar acea răceală pe care o știam prea bine din copilărie.

— Mamă, te rog… e frig afară, nu avem unde să mergem. E copilul tău, nepotul tău! am încercat să-i spun, cu vocea tremurândă.

— Nu mă interesează! Dacă nu ești în stare să-ți găsești un rost, nu mai ai ce căuta aici! Ai făcut un copil cu o femeie care te-a părăsit, acum descurcă-te singur!

M-am simțit mic, neputincios și furios în același timp. Îmi venea să urlu, dar Radu se agățase de gâtul meu cu mânuțele lui mici și calde. Am ieșit pe hol, am luat geaca și am pus copilul într-o pătură groasă. Înainte să închid ușa după mine, am auzit-o pe mama oftând adânc, ca și cum ar fi scăpat de o povară.

Așa a început noaptea care mi-a schimbat viața. Aveam 29 de ani, fără serviciu stabil după ce fabrica la care lucrasem se închisese. Fosta mea soție, Simona, ne părăsise când Radu avea doar șase luni. Spunea că nu mai poate suporta sărăcia și certurile cu mama mea. Eu rămăsesem singur cu băiatul și cu o mamă care mă acuza zilnic că i-am distrus viața.

Am mers pe jos până la gară. Era iarnă și ningea mărunt. Radu adormise pe umărul meu, iar eu mă simțeam ca un criminal care-și târâie victima spre necunoscut. În sala de așteptare mirosea a cafea ieftină și a haine ude. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în tăcere.

— Tati… unde mergem? a murmurat Radu când s-a trezit.

— O să găsim noi un loc cald, puiule. Promit că nu te las niciodată singur.

În acea noapte am înțeles ce înseamnă să fii tată. Nu era vorba doar de a-i da de mâncare sau de a-l culca la timp. Era vorba de a-l apăra de tot răul din lume, chiar dacă acel rău venea din propria ta familie.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Alina. Ea locuia la Bacău cu soțul ei și cei doi copii ai lor. Mi-a spus că nu poate să ne primească – soțul ei nu voia „probleme”. Am încercat la câțiva prieteni vechi, dar toți aveau viețile lor complicate. În cele din urmă am găsit o cameră într-un azil pentru tați singuri din oraș. Nu era mult – un pat metalic, o masă și o fereastră mică – dar era cald și sigur.

În fiecare zi mergeam cu Radu la grădiniță și apoi căutam de lucru. Am spălat vase într-un restaurant, am cărat marfă la supermarket, am făcut orice ca să avem ce mânca. Seara îi citeam povești băiatului meu și îi promiteam că într-o zi vom avea casa noastră.

Mama nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă suntem bine. Uneori mă întrebam dacă îi pasă măcar că nepotul ei doarme într-un azil. Dar apoi îmi aminteam cum era când eram mic: tata plecase când aveam șapte ani și mama rămăsese singură cu mine și sora mea. Era mereu obosită, mereu nervoasă, mereu nemulțumită. Poate că nu știa altfel să iubească.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte.

— Vlad, Radu e un copil minunat, dar e foarte retras. Îmi spune că îi e dor de bunica lui… Poate ar trebui să încercați să vă împăcați.

M-am gândit mult la asta. Oare ar trebui să-i cer iertare mamei? Să mă întorc umil la ușa ei? Dar apoi mi-am amintit cum m-a privit în acea noapte – ca pe un străin care nu merită nici măcar mila ei.

Au trecut luni de zile până când am reușit să strâng bani pentru o garsonieră modestă la periferie. Când am intrat cu Radu în noua noastră casă, el a alergat prin cameră râzând:

— Avem casa noastră! Tati, aici e patul meu?

— Da, puiule. Aici e patul tău și nimeni nu ne va mai da afară.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu, am primit un mesaj de la sora mea: „Mama e bolnavă. Poate ar trebui să vii să o vezi.”

Am stat mult pe gânduri înainte să merg la spital. Când am intrat în salon, mama era slabă și palidă. M-a privit lung și mi-a spus încet:

— Vlad… îmi pare rău pentru tot.

Nu știam dacă să o cred sau nu. Rănile erau prea adânci ca să se vindece cu câteva cuvinte. Dar pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, speriată de moarte și poate chiar sinceră.

Am ieșit din spital cu inima grea. Oare pot ierta vreodată? Oare pot rupe lanțul acesta al durerii pe care l-am moștenit?

Acum stau lângă Radu și îl privesc cum doarme liniștit. Știu că nu-l voi abandona niciodată – orice ar fi. Dar mă întreb: oare cât de mult ne influențează trecutul felul în care iubim? Putem fi părinți mai buni decât cei care ne-au crescut pe noi?