„Nu sunt bona copilului tău!” – O dramă de familie la aniversarea socrului meu
— Nu sunt bona copilului tău, Oana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pline de rude. Muzica se oprise brusc, iar privirile tuturor s-au întors spre mine ca niște proiectoare orbitoare. Oana, cumnata mea, m-a privit cu o superioritate rece, strângând-o pe micuța Ilinca de mână.
— Nu te-am rugat să fii bona, doar să mă ajuți puțin! a replicat ea, ridicând tonul. — Ești singura care nu are copii aici, ai putea măcar să dai o mână de ajutor!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În jurul mesei, tata-socru își dregea glasul, mama-soacră își aranja nervos șorțul, iar soțul meu, Vlad, privea în gol, incapabil să spună ceva. M-am simțit mică, invizibilă și totuși atât de expusă.
Totul a început cu câteva ore înainte, când am ajuns la casa socrilor din Ploiești. Era aniversarea lui tata-socru, Ion, și toată familia era prezentă: Oana cu soțul ei, Radu, și cei doi copii; sora mai mică a lui Vlad, Adina, cu iubitul ei; și noi. Mirosea a sarmale și cozonac proaspăt. Am adus un tort și un vin bun, sperând la o zi liniștită.
Dar liniștea s-a spulberat când Oana a venit la mine în bucătărie.
— Poți să stai tu cu Ilinca puțin? Trebuie să-l schimb pe Darius și să-l ajut pe Radu cu ceva la mașină.
— Oana, abia am ajuns… Nici nu mi-am scos haina. Poate mai târziu?
Ea a oftat teatral și a plecat fără să spună nimic. Am simțit deja că se pregătește furtuna.
La masă, discuțiile au alunecat rapid spre subiecte sensibile: cine ajută mai mult părinții, cine aduce bani în casă, cine are grijă de copii. Oana nu a ratat ocazia să arunce săgeți subtile:
— Unii dintre noi nu știu ce înseamnă să ai copii și responsabilități…
Am încercat să ignor. Dar când Ilinca a început să plângă și Oana mi-a împins-o efectiv în brațe fără să mă întrebe, am simțit că explodez.
— Nu sunt bona copilului tău! am spus din nou, mai tare.
Tăcere. Chiar și copiii au amuțit.
— Ce ai spus? a întrebat mama-soacră, cu voce joasă.
— Am spus că nu e corect să fiu mereu eu cea care trebuie să aibă grijă de Ilinca doar pentru că nu am copii. Nu e vina mea că nu pot avea copii! am adăugat fără să-mi dau seama că am spus-o cu voce tare.
Oana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. Vlad s-a ridicat brusc de la masă.
— Hai afară! mi-a șoptit el printre dinți.
Am ieșit pe terasă tremurând. Vlad m-a privit cu ochii umezi:
— De ce ai spus asta acum?
— Pentru că nu mai pot! De fiecare dată când venim aici, Oana mă tratează ca pe o servitoare doar pentru că nu am copii. Și nimeni nu spune nimic!
Vlad a oftat și m-a luat în brațe. În casă se auzeau voci ridicate. Mama-soacră încerca să calmeze spiritele:
— Hai să nu stricăm ziua lui tata… Oana, las-o pe Ana în pace!
Dar Oana nu s-a lăsat:
— Dacă tot nu poate avea copii, măcar să se obișnuiască cu ai altora!
Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am intrat din nou în casă și am privit-o direct în ochi:
— Nu știi nimic despre mine! Și nici nu ai dreptul să vorbești așa!
Tata-socru s-a ridicat greu de pe scaun:
— Ajunge! Azi e ziua mea și nu vreau scandaluri!
Toată lumea s-a retras încet spre colțurile lor. Eu am rămas lângă geam, privind cum afară începea să plouă mărunt peste curtea socrilor.
Seara s-a terminat fără urări calde sau râsete. Vlad și cu mine am plecat devreme. În mașină, tăcerea era apăsătoare.
— Crezi că am greșit? l-am întrebat încet.
— Nu știu… Dar cred că trebuia spus odată și-odată.
Acum stau singură în bucătăria noastră mică din București și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Mă simt vinovată că am stricat aniversarea socrului meu, dar și eliberată că am spus ce aveam pe suflet după atâția ani de umilințe tăcute.
Oare câte femei ca mine tac din rușine sau teamă? Câte dintre noi acceptăm roluri care nu ni se potrivesc doar ca să nu supărăm familia? Poate că e timpul să vorbim deschis despre ceea ce ne doare cu adevărat.