Nu sunt Irina – Povestea unei vieți trăite între două familii și o identitate pierdută

— Nu te mai preface, Irina! Nu ești fata mea!
Vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu tensiunea din aer. Aveam șaptesprezece ani și tocmai îi spusesem că vreau să plec la facultate la București, departe de orașul nostru prăfuit din Moldova. Dar nu despre facultate era vorba. Era despre mine. Despre cine sunt eu, de fapt.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Tata stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept, privind în gol. Fratele meu, Radu, se juca cu o bucată de pâine, evitând să mă privească. Mama era roșie la față, ochii îi scânteiau de furie și teamă. Și eu? Eu simțeam că mă sufoc.

— De ce spui asta? am întrebat încet, cu vocea tremurândă.
— Pentru că nu ești! Nu ești fata mea! a izbucnit ea, iar cuvintele ei au tăiat aerul ca un cuțit.

Adevărul e că mereu am simțit că nu aparțin cu adevărat acestei familii. Nu semăn cu nimeni. Sunt brunetă, cu ochii verzi, în timp ce toți ceilalți au părul deschis și ochii albaștri. Niciodată nu am avut aceleași gusturi sau aceleași visuri. Dar până atunci, nu avusesem curajul să pun întrebări.

În acea seară, după ce toți s-au retras în camerele lor, am rămas singură în bucătărie. Am plâns până târziu, încercând să găsesc un sens pentru tot ce se întâmpla. A doua zi dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare. Era de la mama:

„Irina,

Nu știu dacă vei putea vreodată să mă ierți pentru ce urmează să-ți spun. Nu ești fiica mea biologică. Te-am adoptat când aveai doar câteva luni. Mama ta adevărată te-a abandonat la spital. Am vrut să-ți spun de atâtea ori, dar nu am avut curajul. Te iubesc ca pe copilul meu și sper să mă poți ierta.”

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Cine sunt eu? Cine e mama mea adevărată? De ce m-a abandonat?

Au trecut săptămâni în care am trăit ca într-un vis urât. Mama încerca să se poarte normal, dar între noi era un zid invizibil. Tata nu vorbea deloc despre asta. Radu părea că nu știe cum să reacționeze.

Într-o zi, la poarta casei a apărut o femeie necunoscută. Avea părul lung, prins într-o coadă, și ochii verzi ca ai mei.

— Tu ești Irina? m-a întrebat ea cu o voce stinsă.
— Da…
— Eu sunt Elena… mama ta.

Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji. Nu știam dacă să fug sau să o îmbrățișez.

— De ce ai venit acum? am întrebat-o printre lacrimi.
— Pentru că am greșit… Pentru că nu am putut trăi cu vina… Pentru că te-am căutat ani de zile și abia acum am avut curajul să vin.

Mama adoptivă a ieșit din casă și s-a oprit lângă noi.

— Ce cauți aici? a spus ea rece.
— Vreau doar să-mi văd fata…

A urmat o ceartă cumplită între cele două femei care mă iubeau fiecare în felul ei. Eu stăteam între ele, incapabilă să aleg.

În zilele care au urmat, Elena a încercat să mă cunoască. Mi-a povestit despre viața ei grea: a rămas însărcinată la șaptesprezece ani, părinții au dat-o afară din casă, iar ea nu a avut unde să stea. A născut singură la spital și a semnat actele de abandon sub presiunea asistentelor.

— N-am trecut o zi fără să mă gândesc la tine, mi-a spus ea într-o seară.

Dar eu nu puteam uita anii în care am fost „Irina”, fata altcuiva. Nu puteam uita privirea mamei adoptive când mă striga la masă sau când îmi lega șireturile la pantofi.

Familia s-a destrămat încet-încet. Tata a început să bea mai mult ca înainte. Mama adoptivă s-a închis în ea însăși și nu mai vorbea decât strictul necesar. Radu s-a mutat la București și nu a mai venit acasă decât rar.

Eu am rămas prinsă între două lumi: una care m-a crescut și una care m-a născut. Am încercat să le împac pe amândouă, dar era imposibil.

Într-o zi, Elena m-a invitat la ea acasă. Avea un apartament mic într-un cartier vechi din Iași. Mi-a arătat poze cu mine bebeluș, pe care le păstrase de la spital.

— Poate n-am fost o mamă bună atunci… Dar vreau să fiu acum, dacă mă lași.

Am plâns împreună ore întregi. Am simțit pentru prima dată că pot ierta.

Dar când m-am întors acasă, mama adoptivă m-a întâmpinat cu ochii roșii:

— Dacă pleci la ea… să nu te mai întorci!

Am simțit că inima mi se rupe în două. Cum poți alege între două mame?

Au trecut ani de atunci. Am terminat facultatea la București și m-am mutat într-un apartament mic, singură. Relația cu mama adoptivă s-a răcit mult; vorbim rar la telefon. Cu Elena mă văd din când în când – încă încercăm să ne cunoaștem.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: cine sunt eu? Sunt Irina cea crescută de Maria sau Irina cea născută de Elena? Pot vreodată să iert cu adevărat? Sau voi rămâne mereu prizoniera unui nume care nu mi-a aparținut niciodată?

Poate că identitatea nu e doar despre sânge sau despre cine te crește… Poate e despre cine alegi tu să fii. Dar voi ce credeți? Se poate ierta trecutul? Se poate construi o viață nouă din cioburile uneia vechi?