Nu sunt menajera familiei: ziua în care am spus „Ajunge!”

— Gabriela, ai terminat de călcat hainele copiilor? Să nu uiți să pui la cuptor friptura, că vinem târziu azi!
Vocea Alinei răsuna din capătul holului, iar eu, cu mâinile încă ude de la vase, simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi dădea instrucțiuni ca unei angajate. M-am uitat la ceas: era abia 10 dimineața și deja făcusem curat în toată casa, pregătisem micul dejun pentru nepoți și strânsesem jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

Nu știu când s-a schimbat totul. Când am venit la București, după ce soțul meu, Ion, s-a stins, am crezut că mă mut pentru a fi aproape de fiul meu, Vlad, și de copiii lui. Să-i ajut, să nu fie singuri. Dar încet-încet, ajutorul s-a transformat în obligație, iar recunoștința în pretenție.

Într-o zi, pe când făceam ordine în camera copiilor, am auzit-o pe Alina vorbind la telefon cu mama ei:
— Nu știu ce m-aș face fără mama lui Vlad. E ca o bonă și menajeră la pachet!
Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu eram nici bonă, nici menajeră. Eram bunica lor. Eram mama lui Vlad. Dar pentru ea eram doar o resursă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad a venit târziu de la serviciu, obosit și absent. Copiii dormeau deja. Am încercat să-i spun ce simt:
— Vlad, simt că nu mai sunt mama ta, ci femeia de serviciu din casă…
El a ridicat din umeri:
— Mamă, Alina are mult de muncă, eu la fel… E greu cu doi copii mici. Știi că ne bazăm pe tine.
— Dar eu? Eu nu mai contez? Nu mai am dreptul la liniște?
A oftat și a ieșit din cameră fără să răspundă.

Zilele au trecut la fel: dimineți grăbite, prânzuri pregătite la minut, haine spălate și călcate, copii duși și aduși de la grădiniță. Alina era tot mai distantă și tot mai exigentă. Orice greșeală era taxată: dacă uitam să pun sosul preferat al copiilor sau dacă nu găseam jucăria potrivită la timp. Într-o după-amiază, când am adus copiii acasă și unul dintre ei avea genunchii murdari de la joacă în parc, Alina a izbucnit:
— Gabriela, nu poți să fii mai atentă? Parcă nu-ți pasă deloc!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.

Într-o duminică dimineață, sora mea, Mariana, m-a sunat:
— Gabi, tu nu mai exiști pentru tine? Când ai ieșit ultima dată la o cafea? Când ai citit o carte?
Am tăcut. Nici nu-mi aminteam. Viața mea era doar pentru ceilalți.

În acea seară am luat o hotărâre. Am scris pe o foaie tot ce făceam zilnic pentru ei. Era o listă lungă: trezit copiii, pregătit micul dejun, dus la grădiniță, făcut piața, gătit prânzul și cina, spălat hainele, călcat, curățenie generală… Am pus foaia pe masa din bucătărie.

A doua zi dimineață, când Alina a intrat în bucătărie și a văzut lista, a ridicat sprâncenele:
— Ce-i asta?
— E viața mea aici, Alina. Tot ce fac pentru voi. Și azi… azi nu mai fac nimic din toate astea.

A rămas blocată. Vlad a venit și el:
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că nu mai pot. Nu mai vreau să fiu menajera voastră. Sunt mama ta și bunica copiilor tăi. Vreau să fiu respectată și să am timp pentru mine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Alina s-a enervat:
— Dacă nu te descurci cu copiii, spune! Nu te obligă nimeni!
— Nu e vorba că nu mă descurc. E vorba că nu mă mai respectați ca om.

Vlad a încercat să calmeze spiritele:
— Hai să discutăm ca oamenii mari… Mamă, poate ai dreptate. Poate am profitat prea mult de tine.

A fost prima dată când l-am văzut sincer rușinat.

În zilele următoare am refuzat să mai fac treburile casei. Mi-am luat timp pentru mine: am mers în parc cu o carte, am vizitat-o pe Mariana, am stat la o cafea cu vecina mea de bloc. Casa era vraiște când mă întorceam — dar nu-mi mai păsa.

După o săptămână, Vlad m-a rugat să stăm de vorbă:
— Mamă… Ne pare rău. Cred că am uitat cine ești pentru noi. Am vorbit cu Alina și vom angaja pe cineva să ne ajute în casă.

Alina nu mi-a cerut scuze niciodată direct, dar atitudinea ei s-a schimbat. Nu-mi mai dădea ordine; mă întreba dacă pot sau vreau să fac ceva.

Am învățat că uneori trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă doare. Că dragostea nu înseamnă sacrificiu fără limite.

M-am regăsit pe mine însămi după ani de uitare.

Mă întreb acum: câte femei ca mine trăiesc în umbra propriilor familii? Câte au curajul să spună „nu” înainte să fie prea târziu?