Nu sunt menajera soacrei mele – povestea Anei din Iași, care a spus AJUNGE

— Ana, ai spălat geamurile din sufragerie? Să nu uiți să calci cămășile lui Sorin, că vine târziu azi!
Vocea soacrei mele, doamna Elena, răsuna din bucătărie cu o autoritate care mă făcea să mă simt mică, invizibilă. M-am oprit din frecat podeaua și am privit pe fereastră, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era deja a treia oară săptămâna asta când îmi amintea de „datoriile” mele.

Sorin, soțul meu, era la serviciu. Când venea acasă, tot ce voia era liniște și mâncare caldă. Nu vedea nimic din ce se întâmpla între mine și mama lui. Sau poate nu voia să vadă.

— Ana, ai auzit ce-am zis?
— Da, doamnă Elena, răspund automat, cu voce stinsă.

Mă simțeam ca o fantomă în propria casă. De când ne-am mutat la ea, după ce Sorin a rămas fără serviciu și nu ne-am permis chirie, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de treburi casnice și reproșuri subtile. Niciodată nu era destul de curat, niciodată nu găteam „ca lumea”, niciodată nu eram „femeie adevărată”.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, m-am așezat lângă Sorin pe canapea.
— Sorin, trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat iar?
— Nu mai pot. Mă simt ca o servitoare aici. Mama ta nu mă respectă deloc.
El a oftat și s-a uitat la televizor.
— Ana, exagerezi. Mama doar vrea să fie ordine în casă. Știi cum e ea…
— Nu e normal! Eu nu mai am viață! Nu mai pot!
— Hai, lasă dramele astea…

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat respirația, dar lacrimile mi-au încălzit obrajii. Am stat acolo mult timp, gândindu-mă la viața mea de până atunci: la visele mele de fată simplă din Vaslui, la speranțele cu care venisem la Iași să studiez și la promisiunile pe care mi le făcuse Sorin când ne-am căsătorit. Unde dispăruseră toate?

A doua zi dimineață, doamna Elena a intrat peste mine în cameră fără să bată la ușă.
— Ana, vezi că azi vine sora mea în vizită. Să faci prăjitură și să nu uiți să schimbi fețele de masă! Și vezi că ai uitat să uzi florile!
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am privit-o drept în ochi și am spus:
— Doamnă Elena, nu sunt menajera dumneavoastră! Sunt nora dumneavoastră!
Ea a făcut ochii mari:
— Cum vorbești tu cu mine? În casa mea?
— Da, în casa dumneavoastră! Dar și eu sunt om! Și am ajuns la capătul puterilor!

A urmat o ceartă cumplită. Sorin a venit din dormitor și a încercat să mă calmeze:
— Ana, te rog, nu mai face scandal! Ce-o să creadă lumea?
— Nu mă mai interesează ce crede lumea! M-am săturat să fiu invizibilă! Dacă tu nu vezi cât sufăr, atunci poate ar trebui să plec!

Am ieșit din casă fără să-mi iau nimic. Am mers pe jos până în Copou, printre copacii bătrâni care păreau singurii dispuși să-mi asculte durerea. Am sunat-o pe mama:
— Mamă… nu mai pot… vreau acasă…
Ea a oftat greu:
— Ana, tu trebuie să fii puternică. Dar dacă simți că nu mai poți, vino acasă. Noi te așteptăm oricând.

Am stat pe bancă ore întregi, gândindu-mă dacă să mă întorc sau nu. M-am simțit rușinată că nu am reușit să-mi fac loc într-o familie care nu m-a vrut niciodată cu adevărat. Dar apoi mi-am dat seama că nu eu eram problema. Cât timp trebuia să accept umilința doar pentru că „așa se face”?

Seara m-am întors acasă doar ca să-mi iau câteva haine. Doamna Elena nici nu s-a uitat la mine. Sorin stătea pe marginea patului cu capul în mâini:
— Chiar vrei să pleci? Pentru atâta lucru?
— Pentru atâta lucru? Sorin, eu nu mai exist pentru tine de luni bune! Nu vezi cât sufăr? Nu vezi cât m-a schimbat totul?
El a tăcut. Am luat geanta și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Am stat la mama două săptămâni. În fiecare zi mă sunau prietenele: „Ana, ce faci? Cum te simți?” Le spuneam mereu că sunt bine, dar adevărul era că mă simțeam pierdută și vinovată. Oare făcusem bine? Oare trebuia să rabd în continuare?

Într-o zi Sorin m-a sunat:
— Ana… putem vorbi? Mi-e dor de tine… Mama a exagerat… Poate găsim o soluție…
Am acceptat să ne vedem într-o cafenea micuță din centru.

— Ana, îmi pare rău că n-am văzut cât te-ai chinuit… Poate ar trebui să ne mutăm singuri… Chiar dacă e greu… Poate găsesc ceva de lucru în alt oraș… Numai să vii acasă…

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă ascultă cu adevărat.

— Sorin, vreau să încercăm din nou… Dar numai dacă tu ești lângă mine cu adevărat. Nu mai vreau să fiu invizibilă.

Au trecut luni de atunci. Ne-am mutat într-o garsonieră micuță la periferie. E greu, dar e al nostru. Doamna Elena încă nu vorbește cu mine prea mult, dar acum nu-mi mai pasă atât de tare.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte acceptăm umilința doar pentru liniște? Oare cât valorează demnitatea noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?