Nu sunt o bonă gratuită – Când propria familie nu te înțelege

— Nu cred că e corect, Maria! Ești acasă toată ziua, ce mare lucru să ai grijă și de Ilinca? a spus soacra mea, ridicând din sprâncene peste farfuria cu sarmale.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Prânzul de duminică, care ar fi trebuit să fie un moment de liniște, se transformase într-un tribunal improvizat. Soțul meu, Vlad, tăcea, dar privirea lui spunea totul: „Hai, fă-o pentru familie.”

— Mamă, Maria are deja doi copii mici pe cap. Nu știu dacă e corect să-i mai punem și pe Ilinca în grijă, a încercat el timid, dar vocea i s-a stins sub privirea tăioasă a mamei lui.

— Nu exagerez deloc! a continuat ea. Și eu am crescut trei copii și am avut grijă și de verișori. Așa se face într-o familie!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu voiam să fiu nepoliticoasă, dar nici nu puteam să tac.

— Doamnă Elena, nu e vorba că nu vreau să ajut. Dar chiar nu mai pot. Rareș are doi ani, plânge toată noaptea, iar Ana abia a început grădinița și e speriată. Sunt epuizată. Dacă mai iau încă un copil în grijă, nu știu dacă mai rezist.

Soacra a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— E clar, generația asta nu mai știe ce-i aia familie. Numai la voi vă gândiți!

Vlad s-a ridicat de la masă fără să spună nimic. Am rămas singură cu privirile lor acuzatoare. M-am simțit mică, vinovată, ca și cum aș fi făcut ceva groaznic.

În acea noapte n-am putut dormi. Rareș plângea din oră în oră, Ana s-a trezit speriată dintr-un coșmar și m-a chemat la ea în pat. M-am uitat la ceas: 3:17. M-am întrebat cum ar fi fost să mai am încă un copil de care să am grijă zi de zi. Simțeam că mă sufoc.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Maria, poate că mama are dreptate. Ilinca e tot din familie. Și sora mea chiar are nevoie să se întoarcă la muncă.

— Vlad, tu ai idee cum arată zilele mele? Ai stat vreodată singur cu copiii o zi întreagă? Ai încercat să gătești cu unul agățat de picior și celălalt plângând după jucării?

A tăcut. Știam că nu avea răspuns.

— Nu vreau să fiu rea, dar nu pot să mă împart la nesfârșit. Am nevoie și eu de o pauză, de un moment pentru mine. Nu sunt o bonă gratuită doar pentru că sunt acasă!

Vlad a oftat și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Soacra mă suna zilnic să mă întrebe dacă m-am răzgândit. Sora lui Vlad mi-a trimis un mesaj lung în care îmi explica cât de greu îi este și cât de mult ar conta pentru ea să o ajut.

Am început să mă simt vinovată. M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt egoistă. Dar apoi mă uitam la copiii mei: Ana care plângea dimineața că nu vrea la grădiniță, Rareș care nu voia să doarmă decât cu mine în brațe. Cum aș fi putut să le răpesc și lor puținul timp pe care îl aveam?

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai și am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, tu ai fi acceptat?

A tăcut câteva secunde.

— Maria, fiecare știe cât poate duce. Nu ești egoistă dacă spui „nu”. Ești om. Și ai dreptul la limitele tale.

Am simțit cum mi se umezește vocea.

— Dar toți mă privesc ca pe o străină acum…

— Lasă-i să creadă ce vor. Tu știi ce e mai bine pentru tine și copiii tăi.

Cuvintele ei m-au liniștit puțin. Dar tensiunea din familie nu dispăruse.

La următorul prânz de duminică am refuzat să mergem. Vlad a plecat singur cu copiii la soacră-mea. Eu am rămas acasă și am plâns în liniște. M-am simțit vinovată că nu pot fi „femeia perfectă”, cea care le face pe toate fără să crâcnească.

După câteva zile, Vlad a venit acasă abătut.

— Mama zice că nu mai vrea să audă de tine o vreme…

Am simțit un gol în stomac.

— Și tu ce crezi?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Poate trebuia să încercăm să ajutăm…

Atunci am izbucnit:

— Să încercăm? Vlad, tu niciodată nu ești aici când trebuie schimbat un scutec sau când Ana face febră! Eu sunt singură cu toate! De ce trebuie mereu femeile să fie cele care sacrifică totul?

S-a uitat la mine lung și n-a spus nimic. Pentru prima dată am simțit că nu mai suntem o echipă.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Relația cu familia lui Vlad s-a răcit complet. Uneori mă gândesc dacă n-am greșit totuși… Dar apoi mă uit la copiii mei și știu că am făcut ce era mai bine pentru noi.

Poate că nu sunt femeia perfectă din povești, dar sunt om și am dreptul la limitele mele. Oare cât timp va mai trebui să ne justificăm atunci când spunem „nu” celor dragi? Unde se termină ajutorul și unde începe exploatarea?