Nu sunt servitoarea voastră: Povestea Anei din București

— Ana, ai pus sare în ciorbă? Să nu fie iar fadă ca data trecută! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Mă uit la ceas: e abia ora 7 dimineața și deja simt cum ziua mă strivește. Vlad, soțul meu, stă la masă cu telefonul în mână, absent. Nici nu ridică privirea când îi pun cafeaua în față.

— Mulțumesc, Ana, mormăie el, fără să mă privească.

Așa începe fiecare zi de când ne-am mutat la părinții lui Vlad, acum trei ani. Inițial, am crezut că va fi temporar, doar până strângem bani pentru apartamentul nostru. Dar timpul a trecut, iar eu am devenit bucătăreasa, menajera și infirmiera casei. M-am obișnuit să fiu invizibilă, să-mi ascund frustrările sub zâmbete obosite.

Într-o seară de toamnă, când ploaia bătea în geamuri și Vlad se uita la meci cu tatăl lui, am încercat să-i spun ce simt.

— Vlad, aș vrea să vorbim puțin… despre noi. Simt că nu mai am aer aici. Parcă nu mai sunt eu…

El oftează, fără să-și ia ochii de la televizor:

— Ana, iar începi? Știi bine că nu putem pleca acum. Mama are nevoie de tine. Și tata… cine să-i facă mâncare?

M-am retras în camera noastră mică, cu pereți reci și miros de mucegai. Am plâns în pernă, încercând să nu mă audă nimeni. În mintea mea răsunau cuvintele soacrei:

— Femeia trebuie să aibă grijă de casă! Așa am făcut și eu toată viața.

Dar eu nu voiam să fiu ca ea. Aveam visele mele: voiam să termin facultatea de psihologie, să lucrez cu copii, să am un colț al meu unde să citesc și să scriu. Dar toate astea păreau acum atât de departe…

Într-o zi, la prânz, când pregăteam masa pentru toată familia, sora lui Vlad, Irina, a venit pe neașteptate.

— Ana, poți să ai grijă de Andrei câteva ore? Trebuie să merg la salon.

Nici nu așteaptă răspunsul meu. Îmi lasă copilul în brațe și pleacă grăbită. Mă uit la Andrei — are doar trei ani și mă privește cu ochi mari, speriați.

— Hai la mine în brațe, îi spun încet. Și el se lipește de mine ca un pui speriat.

În acea după-amiază am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Că dacă nu fac ceva acum, o să mă pierd de tot. Seara, după ce toți s-au culcat, am deschis laptopul vechi și am început să caut joburi part-time. Inima îmi bătea cu putere — dacă află Vlad sau părinții lui? Dar nu mai conta. Trebuia să fac ceva pentru mine.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu și soacra era ocupată cu vecina la cafea, am sunat la un centru educațional pentru copii cu nevoi speciale.

— Bună ziua! Mă numesc Ana Popescu și aș vrea să știu dacă aveți nevoie de voluntari sau personal part-time…

Vocea directoarei m-a liniștit:

— Sigur că da! Veniți mâine la un interviu?

Am simțit cum mi se luminează sufletul. Pentru prima dată după mult timp aveam un scop al meu.

Când i-am spus lui Vlad seara:

— Am găsit ceva care mă face fericită… Vreau să încerc!

El s-a încruntat:

— Și cine o să facă treaba aici? Mama nu poate singură! Ana, tu nu vezi că te comporți egoist?

M-am uitat la el și am simțit cum se rupe ceva în mine.

— Egoist? Dar eu unde sunt în toată povestea asta? Eu când mai trăiesc pentru mine?

A urmat o ceartă lungă. Soacra a intrat peste noi:

— Ce e cu gălăgia asta? Ana, dacă nu-ți convine aici, poți pleca!

Am ieșit din casă tremurând. Am mers pe stradă fără țintă, cu lacrimile șiroind pe obraji. În minte îmi răsuna o singură întrebare: „Chiar nu merit nimic pentru mine?”

A doua zi am mers la interviu. Am fost primită cu brațele deschise. Copiii m-au îmbrățișat fără să mă cunoască. Am simțit că acolo e locul meu.

Când m-am întors acasă seara târziu, Vlad mă aștepta nervos:

— Unde ai fost?

— La interviu. Am primit jobul.

— Nu te-am lăsat eu!

L-am privit drept în ochi:

— Nu mai am nevoie de permisiunea ta.

În acea noapte am dormit pentru prima dată liniștită după ani întregi. Dimineața mi-am făcut bagajul și am plecat la o prietenă. Vlad a încercat să mă sune, dar nu i-am răspuns.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet mi-am recâștigat demnitatea și bucuria de a trăi. Nu e ușor — uneori plâng după ce-a fost sau după ce-ar fi putut fi. Dar știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra altora? Câte dintre noi au curajul să spună „Nu sunt servitoarea voastră!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?