Nu sunt Tania – Povestea unei fete din România despre copilăria pierdută și familia regăsită

— Tania, vino repede! Cineva te caută la poartă! vocea bunicii răsună dinspre bucătărie, tremurândă, ca și cum ar fi simțit că ceva rău urmează să se întâmple. Am lăsat cartea pe pat și am coborât în fugă scările, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Era o zi obișnuită de vară în satul nostru din Bacău, dar aerul părea mai greu ca niciodată. La poartă, o femeie necunoscută, cu ochii roșii și părul prins strâns la spate, mă privea fix, de parcă ar fi văzut o fantomă.

— Tania, tu ești? vocea ei era spartă, aproape șoptită. Bunica s-a apropiat de mine, punându-mi mâna pe umăr, ca un scut.

— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul din glas.

— Eu sunt mama ta, Tania. Am venit să te iau acasă.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Mama mea? Dar mama mea murise când aveam trei ani, așa mi s-a spus mereu. Bunica m-a crescut, mi-a spus povești despre o femeie blândă, care m-a iubit și care a plecat prea devreme. Dar femeia din fața mea nu era o poveste. Era reală, cu lacrimi pe obraji și mâinile tremurânde.

— Nu, nu se poate, am șoptit. Bunica s-a încruntat, trăgându-mă mai aproape de ea.

— Doamnă, Tania nu e copilul dumneavoastră. Aici e casa ei, aici a crescut, aici e familia ei.

Femeia a izbucnit în plâns. — Vă rog, nu mă alungați. Am greșit, știu, dar am venit să-mi iau fata acasă. Am fost bolnavă, am fost plecată, dar acum sunt aici. Tania, te rog, vino cu mine.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub picioarele mele. Nu înțelegeam nimic. De ce mi-ar fi ascuns bunica adevărul? Cine era femeia asta? De ce simțeam o durere ciudată în piept, ca și cum o parte din mine ar fi recunoscut-o?

Seara, după ce femeia a plecat, bunica a stat cu mine la masă, tăcând mult timp. În cele din urmă, a oftat adânc și a început să vorbească, cu voce joasă, ca și cum s-ar fi temut că pereții ar putea auzi.

— Tania, nu ți-am spus totul. Mama ta n-a murit. A plecat, când erai mică. Era prea tânără, prea speriată, și a fugit de responsabilități. Eu te-am crescut, pentru că nu voiam să suferi. Am crezut că e mai bine să nu știi.

Lacrimile mi-au curs pe obraji, fierbinți, amare. — De ce mi-ai făcut asta? De ce m-ai mințit?

— Am vrut să te protejez, copilă. Să nu simți lipsa, să nu te simți abandonată. Dar poate am greșit. Poate că fiecare are dreptul să-și cunoască adevărul, oricât de dureros ar fi.

N-am dormit toată noaptea. Mă uitam la tavan și mă întrebam cine sunt eu, de fapt. Sunt fata bunicii, sau fata femeii care m-a părăsit? Amintirile copilăriei mi se amestecau cu întrebări fără răspuns. A doua zi, am mers la școală ca de obicei, dar parcă nimic nu mai avea sens. Colegii râdeau, vorbeau despre vacanță, dar eu mă simțeam ca o străină în propria viață.

După câteva zile, femeia a revenit. De data asta, am ieșit singură la poartă. M-a privit cu ochii ei mari, plini de speranță și teamă.

— Tania, știu că nu mă poți ierta. Dar vreau să-ți spun povestea mea. Poate așa vei înțelege.

Am ascultat-o, cu inima strânsă. Mi-a povestit despre sărăcie, despre un tată violent, despre fuga din sat și despre anii petrecuți prin spitale, încercând să-și găsească liniștea. Mi-a spus că nu m-a uitat niciodată, că a plâns pentru mine în fiecare zi, dar nu a avut curaj să se întoarcă până acum.

— Nu vreau să-ți iau familia, Tania. Vreau doar să știi că te iubesc, chiar dacă am greșit. Și dacă vrei, putem încerca să ne cunoaștem.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să fugă, să nu mai audă nimic. Dar alta, mai curajoasă, voia să afle cine sunt cu adevărat. Am acceptat să ne vedem, să vorbim, să încercăm să construim ceva din ruinele trecutului.

Bunica a suferit mult. Îmi spunea mereu: — Să nu uiți cine te-a crescut, Tania. Să nu uiți cine a stat lângă tine când ai avut febră, cine ți-a făcut pachețel la școală, cine te-a ținut de mână la serbare.

— N-o să uit niciodată, bunico, i-am răspuns. Dar vreau să știu și cine sunt. Vreau să-mi cunosc rădăcinile, chiar dacă doare.

Anii au trecut. Am încercat să împac cele două lumi: pe cea a bunicii, plină de sacrificii și dragoste, și pe cea a mamei, plină de regrete și speranță. Nu a fost ușor. Au fost certuri, lacrimi, reproșuri. Dar au fost și momente de liniște, de împăcare, de iertare.

Astăzi, când privesc în urmă, mă întreb: oare cine suntem noi, cu adevărat? Suntem suma greșelilor părinților noștri, sau avem puterea să ne scriem propria poveste? Pot eu să iert trecutul și să merg mai departe, fără să mă simt ruptă între două lumi? Voi ce ați face în locul meu?