„Nu te las să te muți în apartamentul meu, că nu mai scap de tine!” – Povestea mea cu soacra mea, Viorica

— Nu te las să te muți în apartamentul meu, că nu mai scap de tine! a tunat vocea Vioricăi, soacra mea, în timp ce eu și Radu, soțul meu, stăteam în pragul ușii ei, cu sacoșele în mână și speranța atârnând de un fir subțire. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar ploaia bătea în geamurile blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești. Mă uitam la Radu, care încerca să-și ascundă nervozitatea, și simțeam cum mi se strânge stomacul de rușine și neputință.

Totul a început când proprietarul garsonierei în care stăteam cu chirie ne-a anunțat că trebuie să eliberăm locuința în două săptămâni. Nu aveam bani puși deoparte pentru avans la altă chirie, iar salariile noastre abia ne ajungeau de la o lună la alta. Radu lucra la o firmă de construcții, iar eu eram educatoare la o grădiniță de stat. Amândoi visam la o viață mai bună, dar realitatea ne lovea mereu cu facturi, rate și griji. Singura noastră speranță era apartamentul liber al Vioricăi, mama lui Radu, care stătea gol de aproape trei ani, cu perdelele trase și mobila acoperită cu cearșafuri.

— Mamă, te rog, măcar temporar, până ne punem pe picioare, a încercat Radu să negocieze, cu vocea tremurândă. — Nu, Radu, nu vreau discuții! Dacă vă las acolo, nu mai plecați niciodată! Știu eu cum e, am văzut la alții! a răspuns ea, ridicând tonul și încrucișând brațele pe piept. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum nu aș fi contat deloc în ecuația asta. Am încercat să intervin, cu voce joasă: — Doamnă Viorica, vă promit că nu vom sta mult, doar până găsim altceva… — Nu, nu, nu! Nu mă interesează promisiunile! Apartamentul e investiția mea, îl țin pentru pensie! a tăiat-o scurt, fără să mă privească în ochi.

Am plecat de acolo cu inima grea, simțindu-mă ca un intrus în propria familie. Pe drum, Radu nu a spus nimic. Mergeam pe trotuar, cu capul plecat, în timp ce ploaia ne uda hainele. În acea seară, am dormit la sora mea, Anca, într-o cameră mică, pe o saltea pusă direct pe podea. Fetița noastră, Mara, de patru ani, a adormit plângând, întrebând de ce nu mergem acasă. Nu am avut răspuns pentru ea.

Zilele următoare au fost un coșmar. Am căutat chirii, dar prețurile erau mult peste ce ne permiteam. Am încercat să vorbim din nou cu Viorica, dar ne-a închis telefonul în nas. Radu s-a închis în el, devenind tot mai irascibil. Într-o seară, l-am găsit plângând în baie, cu capul în mâini. — Nu mai pot, Simona… Parcă nu suntem copiii ei… De ce ne face asta? — Poate îi e teamă, poate are motivele ei, am încercat să-l liniștesc, deși nici eu nu înțelegeam. — Nu-i pasă, asta e! a răspuns el, cu vocea spartă.

Într-o duminică, am mers la masa de prânz la părinții mei, în speranța că măcar acolo vom găsi puțină liniște. Tata, Ion, a oftat adânc când a auzit povestea. — Așa sunt unii oameni, fată… Țin cu dinții de ce au, de parcă iau cu ei în mormânt. Mama, Elena, a încercat să mă încurajeze: — O să treacă și asta, Simona. Poate găsiți ceva mai bun, cine știe? Dar eu nu mai aveam putere să sper. Mă simțeam umilită, respinsă, ca și cum nu meritam ajutorul nimănui.

Într-o zi, la grădiniță, colega mea, Mihaela, m-a văzut abătută și m-a tras deoparte. — Ce ai, Simona? Parcă nu mai ești tu… I-am povestit totul, iar ea m-a îmbrățișat. — Știi, și eu am avut probleme cu soacra. Dar până la urmă, tot familia te rănește cel mai tare. — De ce? am întrebat, cu lacrimi în ochi. — Pentru că așteptăm de la ei să ne fie sprijin, nu povară, mi-a răspuns ea, cu tristețe.

Au trecut săptămâni. Am găsit, în cele din urmă, o garsonieră mică, la marginea orașului, într-un bloc vechi, cu igrasie pe pereți. Ne-am mutat acolo, cu puținele lucruri pe care le aveam. Mara a întrebat din nou de ce nu mergem la bunica. Nu am știut ce să-i spun. Radu s-a închis tot mai mult în el, iar relația noastră a început să scârțâie. Certurile au devenit tot mai dese, iar reproșurile pluteau în aer. — Dacă ai fi vorbit altfel cu mama, poate ne ajuta! — Dacă tu ai fi mai ferm, poate nu ne-ar trata așa! Ne învârteam în cerc, fără ieșire.

Într-o seară, am primit un telefon de la Viorica. — Simona, vreau să vii la mine, să discutăm. Am mers cu inima cât un purice. M-a întâmpinat cu o față impasibilă, dar ochii îi trădau o urmă de regret. — Știu că ai suferit, dar nu pot să vă las să stați acolo. Am muncit toată viața pentru apartamentul ăla. Dacă vă mutați, nu mai plecați niciodată, și eu rămân fără nimic. — Dar suntem familia ta, am spus, cu voce stinsă. — Familia, familia… Familia te lasă pe drumuri când nu mai ai nimic, Simona. Am văzut la sora mea, când a murit soțul, copiii i-au vândut casa și au lăsat-o pe drumuri. Nu vreau să ajung ca ea. Am simțit pentru prima dată frica din spatele refuzului ei. Nu era doar zgârcenie, ci o teamă adâncă de singurătate și sărăcie.

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. Am înțeles, dar nu am putut ierta. Radu a refuzat să mai vorbească cu ea luni de zile. Mara a crescut, iar noi am încercat să ne refacem viața, să strângem bani pentru un apartament al nostru. Dar rana a rămas. De fiecare dată când trec pe lângă blocul Vioricăi și văd geamurile apartamentului gol, mă întreb: oare cât valorează liniștea unei familii, comparativ cu o investiție imobiliară? Oare frica de a nu pierde ceva material e mai mare decât dragostea pentru propriii copii?

Poate că nu voi înțelege niciodată. Dar mă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta? Sau ați fi rupt legătura cu cineva care vă refuză ajutorul când aveți cea mai mare nevoie?