„Nu-ți datorez nimic!” – Povestea mea despre familie, datorii și alegeri grele

— Nu-mi pasă că ai copil, Irina! Ești singura care poate să-l ajute pe Mihai acum! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, la sprâncenele ridicate și la mâinile încrucișate pe piept, și simțeam cum inima mi se strânge. Aveam 34 de ani, un copil de patru ani care alerga prin casă cu un avion de jucărie, un credit la bancă și o slujbă care mă storcea de energie. Și totuși, mama, Elisabeta, nu vedea nimic din toate astea. Pentru ea, eram tot copilul care trebuia să asculte, să se supună, să nu ceară nimic în schimb.

— Mamă, nu pot, am și eu viața mea, nu vezi? Mason are nevoie de mine, serviciul mă solicită, iar Mihai… nu e tatăl meu, am încercat să spun, dar cuvintele mi-au rămas în gât. Privirea ei s-a ascuțit, ca un cuțit care taie fără milă.

— Nu contează! Familia e familie! Dacă nu-l ajuți, să nu mai calci pe la mine! Să nu uiți că eu te-am crescut singură, fără ajutor de la nimeni! Am muncit pe brânci să ai ce pune pe masă!

Mi-am amintit instantaneu de serile lungi din copilărie, când venea acasă obosită, cu mâinile crăpate de la muncă, și ne certa pe mine și pe fratele meu, Radu, pentru orice greșeală. „Nu vă datorez nimic! Să nu credeți că viața vă dă ceva pe gratis!” repeta mereu. Am crescut cu frica de a cere, cu rușinea de a avea nevoie de ajutor. Acum, când eram adult, cu propriile mele responsabilități, mama voia să-mi impună din nou regulile ei.

— Irina, nu te gândi doar la tine! Mihai a fost lângă mine când tu și Radu ați plecat la facultate! Cine crezi că m-a ajutat să plătesc facturile? Cine crezi că a pus mâncare pe masă? a continuat ea, ridicând tonul. Mason s-a oprit din joacă și s-a uitat speriat la noi.

— Bunica, de ce țipi la mami? a întrebat el, cu ochii mari și umezi. M-am aplecat și l-am luat în brațe, încercând să-l liniștesc, dar lacrimile îmi curgeau deja pe obraz.

— Nu țip, puiule, doar discutăm, am mințit, dar știam că nu-l pot proteja mereu de tensiunile din familie.

După ce mama a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie, cu Mason în brațe și cu un gol imens în suflet. M-am întrebat de ce, după atâția ani, încă simțeam că nu sunt niciodată suficientă pentru ea. De ce, orice aș face, nu reușeam să-i câștig aprobarea? De ce, când aveam nevoie de sprijin, primeam doar reproșuri?

Radu, fratele meu, locuia la Cluj, departe de toată drama. Îi scriu un mesaj: „Mama vrea să mă mut la ea să am grijă de Mihai. Nu mai pot, Radu. Simt că mă sufoc.” Răspunsul lui vine rapid: „Nu accepta, Irina. Ai și tu viața ta. Mama nu va fi niciodată mulțumită, orice ai face.”

Dar nu era atât de simplu. În fiecare seară, când îl culcam pe Mason, mă gândeam la mama, la cum stă singură cu Mihai, care abia se mai poate ridica din pat. Mă simțeam vinovată, de parcă aș fi abandonat-o. Și totuși, de fiecare dată când încercam să vorbesc cu ea despre limite, despre nevoile mele, mă loveam de același zid rece: „Nu-ți datorez nimic! Să nu uiți asta!”

Într-o duminică, am decis să merg la ea. Mihai era întins pe canapea, palid, cu ochii închiși. Mama făcea ciorbă și, când m-a văzut, a oftat adânc.

— Ai venit, în sfârșit. Credeam că nu-ți mai pasă deloc, a spus, fără să mă privească.

— Mamă, nu pot să mă mut aici. Nu pot să-l îngrijesc pe Mihai full-time. Am și eu un copil, un job, o casă de întreținut. De ce nu-l rogi pe Radu să vină?

— Radu are viața lui, tu ești fata mea! Fetele trebuie să aibă grijă de părinți! a răspuns, ca și cum era o lege nescrisă.

— Și eu? Cine are grijă de mine? Cine mă ajută pe mine când nu mai pot? am izbucnit, simțind cum se rupe ceva în mine.

Mama s-a oprit din amestecat în oală și m-a privit pentru prima dată cu adevărat. În ochii ei am văzut oboseală, frustrare, dar și o urmă de teamă.

— Eu n-am avut pe nimeni, Irina. N-am avut luxul să cer ajutor. A trebuit să mă descurc singură. Așa e viața, a spus încet, aproape șoptit.

— Dar nu trebuie să fie așa, mamă. Nu trebuie să ne sacrificăm mereu, să ne pierdem pe noi pentru ceilalți. Putem să cerem ajutor, să fim vulnerabili, să ne iubim fără să ne facem rău, am spus, cu voce tremurândă.

A tăcut. Pentru prima dată, nu a avut un răspuns. Am plecat de acolo cu inima grea, dar și cu o hotărâre nouă: nu voi repeta greșelile mamei mele. Nu-i voi spune niciodată lui Mason că nu-i datorez nimic. Vreau să știe că îl iubesc necondiționat, că poate conta pe mine, dar și că are dreptul să-și trăiască viața, să pună limite, să spună „nu”.

Seara, când l-am culcat pe Mason, m-a întrebat:

— Mami, tu o să ai grijă de mine mereu?

L-am sărutat pe frunte și i-am spus:

— O să fiu mereu aici pentru tine, dar vreau să fii fericit, să fii liber, să nu simți niciodată că trebuie să te sacrifici pentru mine.

Mă întreb, oare câți dintre noi trăim cu povara asta, cu sentimentul că nu suntem niciodată suficienți pentru părinții noștri? Oare când vom învăța să ne iubim fără condiții, fără datorii, fără vină? Voi ce ați face în locul meu?