„Nu trebuie să sufăr din cauza crizei financiare a părinților tăi” – O poveste românească despre iubire, egoism și limitele familiei

— Nu trebuie să sufăr din cauza crizei financiare a părinților tăi!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în liniștea grea a bucătăriei noastre. Era trecut de miezul nopții, iar eu încă tremuram cu telefonul în mână. Tata tocmai mă sunase: „Mama ta e la spital. Nu știu ce să fac. Nu avem bani nici pentru medicamente.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu de șapte ani, mă privea cu ochii reci, ca și cum nu mă recunoștea.
— Vlad, e mama… Nu pot să-i las așa.
— Știu că suferi, dar nu e problema mea. Am muncit prea mult să ajung aici ca să mă tragă alții în jos.

Mi-am mușcat buzele până la sânge. În mintea mea se derulau amintiri: copilăria în apartamentul mic din Drumul Taberei, serile când mama îmi citea povești, tata care venea târziu de la schimbul doi cu pâine caldă sub braț. Acum, totul părea atât de departe.

— Vlad, sunt părinții mei! Dacă nu-i ajutăm noi, cine s-o facă?
— Sora ta ce face? De ce trebuie mereu tu să fii salvatoarea?

Mi-am amintit de Irina, sora mea mai mică, plecată la Cluj cu un job prost plătit și un copil mic. Știam că nu are cum să ajute.

— Irina abia se descurcă. Eu… eu trebuie să fac ceva.
— Nu cu banii noștri! Avem rate la bancă, avem planuri! Vrei să ne pierdem apartamentul pentru problemele lor?

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Bucureștiul dormea sub lumina slabă a felinarelor. Am plâns în tăcere, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi dimineață am plecat la spital. Mama era întinsă pe pat, palidă și slăbită. Tata stătea lângă ea cu ochii roșii de nesomn.

— Tată, o să găsim o soluție, i-am spus încercând să-mi ascund disperarea.

— Nu vreau să vă împovărăm… Dar nu mai avem nimic pus deoparte. Facturile s-au adunat, medicamentele sunt scumpe…

Am simțit o furie surdă față de sistemul care ne lăsa singuri și neputincioși. Dar și față de Vlad, care nu voia să înțeleagă.

În zilele următoare am încercat să jonglez între serviciu, spital și acasă. Vlad devenea tot mai distant. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi și cheltuieli.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, l-am găsit făcând bagajele.

— Ce faci? am întrebat șocată.

— Plec la ai mei câteva zile. Am nevoie de liniște. Nu pot trăi cu presiunea asta constantă.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să țip:

— Liniște? Mama poate muri și tu vrei liniște? Ce fel de om ești?

Vlad s-a uitat la mine cu o privire străină:

— Sunt un om care nu vrea să fie tras în jos de problemele altora. Nici măcar ale socrilor.

A plecat trântind ușa. Am rămas singură într-un apartament care nu mai era acasă.

În zilele care au urmat am vândut bijuteriile mamei, am împrumutat bani de la colegi și am făcut tot ce am putut ca să o țin pe mama în viață. Tata îmbătrânise peste noapte.

Irina m-a sunat plângând:

— Îmi pare rău că nu pot ajuta mai mult… Dar nici eu nu mai am nimic…

Am simțit că mă sufoc între două lumi: familia mea de sânge și familia pe care mi-am construit-o cu Vlad. Dar Vlad nu mai era acolo.

Când mama a ieșit din spital, slăbită dar vie, am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță. Tata m-a îmbrățișat fără cuvinte.

Vlad s-a întors după două săptămâni.

— M-am gândit… Poate ar trebui să ne separăm o vreme. Eu nu pot trăi așa.

Nu am mai avut putere să plâng. Doar am dat din cap.

Acum stau singură în bucătăria unde odinioară râdeam împreună și mă întreb: Cât valorează familia când banii devin mai importanți decât dragostea? Oare câți dintre noi ar alege la fel ca Vlad?