Nu trebuie să urăsc: Povestea mea cu fostul soț

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! a izbucnit Irina, fiica mea cea mare, cu vocea tremurândă de furie și neputință. — După tot ce ți-a făcut, după cum te-a lăsat, tu chiar vrei să ai grijă de el acum?

Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi găsesc cuvintele. În aer plutea mirosul de mere coapte și o tensiune pe care nu o mai simțisem de ani buni. De la divorțul nostru, viața mea și a lui Mircea s-au despărțit ca două râuri care curg paralel, fără să se mai întâlnească vreodată. Au trecut cincisprezece ani de atunci. Ne vedeam doar la evenimentele mari – Crăciunuri, Paști, câte o nuntă sau, mai des, la înmormântări. Eram politicoși, reci, ca doi străini care împart aceeași masă din obligație.

Dar acum, Mircea era bolnav. Un accident vascular l-a lăsat aproape neputincios. Nu avea pe nimeni altcineva care să-l ajute zi de zi. Soția lui actuală îl părăsise cu câteva luni înainte, iar copiii noștri… copiii noștri nu puteau sau nu voiau să se implice. Și atunci m-a sunat pe mine.

— Nu e vorba despre ce mi-a făcut sau nu mi-a făcut, i-am răspuns Irinei încet. E vorba despre ce simt eu că trebuie să fac acum.

— Dar nu-i datorezi nimic! a continuat ea, aproape plângând. Ai suferit destul!

Avea dreptate. Am suferit mult. Mircea m-a înșelat ani la rând, iar când am aflat, a plecat fără să privească înapoi. Am crescut singură doi copii și am învățat să mă descurc cu puțin. Am avut nopți în care am plâns până dimineața și zile în care m-am întrebat dacă voi mai putea vreodată să am încredere în cineva.

Dar timpul trece și rănile se mai vindecă. Sau cel puțin așa credeam până când l-am văzut pe Mircea întins pe patul de spital, slab și speriat ca un copil. M-a privit cu ochii lui albaștri, odinioară plini de viață, acum tulburi și obosiți.

— Nu știu la cine altcineva să apelez… a șoptit el.

Am simțit cum o parte din mine vrea să-l respingă, să-i spună că merită tot ce i se întâmplă. Dar altceva, ceva mai adânc, m-a făcut să-i strâng mâna și să-i spun că voi fi acolo pentru el.

Zilele care au urmat au fost un carusel de emoții. M-am mutat temporar la el ca să-l pot îngriji. I-am făcut supă de pui așa cum îi plăcea cândva, i-am citit ziarul când nu putea ține paginile în mâini și l-am ajutat să meargă din nou câțiva pași prin casă.

Uneori tăceam ore întregi. Alteori vorbeam despre trecut – despre copii, despre casa noastră veche din cartierul Militari, despre cum era Bucureștiul înainte de Revoluție. Mircea plângea uneori noaptea și îmi cerea iertare pentru tot ce mi-a făcut. Nu știam dacă pot să-l iert cu adevărat, dar nici nu voiam să-l las singur cu demonii lui.

Copiii veneau rar. Irina mă certa mereu la telefon:

— Te pierzi pe tine însăți! Nu vezi că iar te sacrifici pentru el?

— Poate că da, îi răspundeam eu obosită. Dar poate că nu trebuie să trăim cu ură în suflet toată viața.

Într-o seară, când îi schimbam pansamentul la piciorul rănit, Mircea m-a privit lung:

— Tu chiar nu mă urăști?

Am zâmbit trist:

— Nu știu dacă pot să urăsc pe cineva cu care am împărțit atâta viață.

A tăcut mult timp după aceea. În zilele următoare a început să se deschidă mai mult. Mi-a povestit despre fricile lui, despre regretele care îl macină noaptea și despre cât de singur s-a simțit după ce a plecat de acasă.

— Am crezut că libertatea e tot ce-mi doresc… Dar n-am știut cât valorează liniștea unei familii până n-am pierdut-o.

M-am uitat la el și am simțit o compasiune ciudată. Nu mai era bărbatul care mă rănise cândva; era doar un om bătrân și bolnav care își dorea iertarea.

Vecinii au început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț:

— Ești prea bună! spunea tanti Viorica de la doi. Eu n-aș fi făcut niciodată așa ceva!

Dar eu știam că nu fac asta pentru el sau pentru ceilalți. O făceam pentru mine – ca să pot merge mai departe fără povara urii.

Când Mircea a început să-și revină cât de cât, copiii au venit mai des. S-au certat cu el, l-au întrebat de ce n-a fost acolo pentru ei când aveau nevoie. Au plâns toți trei într-o după-amiază ploioasă și atunci am simțit că poate familia noastră are o șansă să se vindece măcar puțin.

Acum Mircea locuiește singur din nou. Eu m-am întors la apartamentul meu mic și liniștit. Relația cu copiii mei s-a schimbat – încă mă privesc cu neîncredere uneori, dar cred că au început să înțeleagă alegerea mea.

Mă uit uneori pe fereastră și mă întreb: oare cât de mult ne definește trecutul? Putem vreodată să fim liberi dacă nu iertăm? Poate că nu trebuie să urâm ca să fim puternici…