Nu voi ascunde: toată familia mea nu o suportă pe nora mea. Fiul meu mi-a spus că nu mai vrea să aibă de-a face cu noi. Sper să divorțeze – mărturisirea sinceră a unei mame românce

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre Irina în casa asta! a strigat sora mea, Mariana, trântind farfuria pe masă. Era a treia oară în acea săptămână când discuția despre nora mea izbucnea ca o furtună, iar eu, ca de obicei, rămâneam prinsă la mijloc, cu inima strânsă și ochii umezi.

Mă numesc Elena și am crescut într-o familie în care legăturile de sânge erau sfinte. Am fost mereu aproape unii de alții, ne-am ajutat la greu, am sărbătorit împreună fiecare reușită, fiecare aniversare. Radu, fiul meu, a fost lumina ochilor mei, singurul meu copil, născut după ani de încercări și rugăciuni. Când l-am văzut pentru prima dată, am știut că aș face orice pentru el. Dar viața are un fel ciudat de a-ți pune la încercare promisiunile.

Totul s-a schimbat când Radu a adus-o acasă pe Irina. O fată frumoasă, cu ochi verzi și păr castaniu, dar cu o privire rece, distantă. De la început am simțit că nu mă place. Nu era ca fetele din satul nostru, nu știa să gătească sarmale, nu voia să stea la povești cu noi, nu se implica în discuțiile de familie. Când am încercat să o ajut cu ceva, mi-a răspuns sec: „Mulțumesc, mă descurc.” Am simțit că nu are nevoie de mine, iar asta m-a durut mai mult decât aș fi crezut.

La început, am crezut că e doar timidă. Dar cu timpul, lucrurile s-au înrăutățit. Radu a început să vină tot mai rar pe la noi. La sărbători, găsea mereu scuze: „Irina lucrează”, „Suntem obosiți”, „Avem alte planuri”. Sora mea, Mariana, și fratele meu, Gheorghe, au început să murmure: „L-a schimbat fata asta, nu-l mai recunoaștem.” Mama mea, bătrână și bolnavă, plângea în fiecare seară: „Nu-mi mai văd nepotul, Elena, ce-am făcut să merit asta?”

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am sunat într-o seară, cu inima cât un purice. „Mamă, ce se întâmplă? De ce nu mai vii pe la noi?”

A oftat adânc. „Mamă, nu vreau să mă cert cu tine. Dar Irina nu se simte binevenită. Mereu se uită lumea urât la ea, mereu se fac glume pe seama ei. Nu pot să stau liniștit când știu că suferă.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. „Radu, noi doar vrem să fim împreună, să fim o familie. Nu înțelegi?”

„Ba da, mamă, dar și Irina e familia mea acum. Trebuie să o protejez.”

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Nu înțelegeam cum o fată putea să-l schimbe atât de mult. De ce nu putea să fie ca noi? De ce nu putea să accepte tradițiile noastre, să ne respecte obiceiurile?

Într-o zi, am decis să merg la ei acasă, fără să anunț. Am cumpărat cozonac și plăcintă cu brânză, sperând să-i înduplec. Când am ajuns, Irina mi-a deschis ușa, vizibil surprinsă. „Bună ziua, Elena. Nu ne-ați sunat…”

„Am vrut să vă fac o surpriză. Am adus ceva bun.”

A zâmbit forțat. „Mulțumim, dar chiar acum plecăm. Avem o întâlnire.”

Radu a apărut în spatele ei, evitându-mi privirea. „Mamă, data viitoare te rog să ne anunți. Avem program.”

Am plecat cu sufletul zdrobit. În acea seară, am plâns până târziu, simțind că mi-am pierdut copilul. Familia mea a început să mă acuze: „Tu ai lăsat-o pe Irina să intre în viața lui. Tu trebuia să-l oprești.” Dar ce puteam să fac? Să-i interzic să iubească?

Zilele au trecut, apoi săptămânile. Radu nu a mai venit deloc. La Crăciun, am pus masa pentru el, ca în fiecare an, dar scaunul a rămas gol. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Am trimis mesaje, dar nu mi-a scris înapoi. Mă simțeam ca o străină în propria mea familie. Toți mă priveau cu milă sau cu reproș.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, te rog să nu mă mai cauți o vreme. Avem nevoie de liniște. Nu vreau să aleg între tine și Irina, dar dacă mă forțezi, aleg pe ea.”

Am simțit că mă prăbușesc. Cum putea să spună asta? Eu, care l-am crescut, care am renunțat la tot pentru el, acum eram dată la o parte pentru o fată pe care nici nu o cunoșteam cu adevărat. Am început să o urăsc pe Irina. O consideram vinovată pentru tot. Familia mea mă susținea: „O să vezi, nu ține mult. Se vor certa, se vor despărți, și Radu o să se întoarcă la tine.”

Dar lunile au trecut și nu s-a întâmplat nimic. Radu părea fericit cu ea, cel puțin din pozele pe care le posta pe Facebook. Eu mă uitam la ele și simțeam cum mă roade invidia și durerea. De ce nu pot să fiu și eu parte din viața lui? Ce am făcut greșit?

Într-o seară, Mariana a venit la mine și mi-a spus: „Elena, trebuie să faci ceva. Nu poți să-l lași să se îndepărteze așa. Scrie-i, spune-i că Irina nu e potrivită pentru el. Poate așa își dă seama.”

Am stat toată noaptea și am scris un mesaj lung, plin de reproșuri și lacrimi. I-am spus că Irina nu-l merită, că familia e mai importantă decât orice femeie, că îl aștept acasă. Nu mi-a răspuns niciodată.

Acum, după doi ani, încă sper că se va întoarce. Că va vedea cât de mult îl iubesc și cât de mult îmi lipsește. Dar în sufletul meu, știu că poate eu sunt cea care a greșit. Poate că, în încercarea mea de a-l proteja, l-am pierdut pentru totdeauna.

Mă întreb în fiecare zi: oare Irina chiar a distrus familia noastră sau noi am fost cei care nu am știut să o primim? Cât de departe poate merge dragostea unei mame până devine egoism? Voi ce ați fi făcut în locul meu?