„Nu Voi Lăsa Pe Nimeni Să Te Rănească,” I-am Spus Fiului Meu

Cristian era întins pe canapeaua veche și decolorată din sufragerie, cu o telecomandă ținută lejer în mână, schimbând canalele fără să se uite cu adevărat. Lumina televizorului arunca umbre tremurătoare pe fața lui, evidențiind expresia încăpățânată și fruntea încruntată.

„Mamă, sunt adult! Trebuie să iau propriile mele decizii!” a exclamat el fără să-și ia ochii de la ecran. Vocea lui purta un amestec de frustrare și disperare, o rugăminte pentru înțelegere învelită în sfidare tânără.

Maria stătea în pragul ușii, cu un prosop de vase strâns în mână, expresia ei fiind un amestec complex de îngrijorare, dragoste și o frică de necontestat. „Nu spun că ești un băiețel, Cristian. Dar sunt lucruri în această lume, realități dure pe care încă nu le-ai înfruntat,” a răspuns ea, vocea ei fiind fermă dar plină de emoție.

Cristian a oprit televizorul și s-a ridicat, privindu-și mama. „Știu ce fac, mamă. Pot să mă descurc singur. Nu poți să mă protejezi de tot.”

Maria s-a așezat lângă el, ochii ei căutându-i pe ai lui. „Nu e vorba de a te proteja de tot; e vorba de a te asigura că nu intri în situații din care nu poți ieși. Am văzut prea multe, dragule. Am pierdut prea mult.”

Cristian a oftat, rezistența lui înmuiindu-se când a văzut îngrijorarea adânc întipărită pe chipul mamei sale. „Știu că ți-e frică, dar trebuie să-mi trăiesc viața. Nu pot să rămân aici, blocat, pentru că ți-e frică de ce s-ar putea întâmpla.”

Maria a dat încet din cap, mâinile ei tremurând în timp ce împăturea prosopul pe poala ei. „Știu și asta. Doar promite-mi că vei fi atent. Promite-mi că vei gândi lucrurile bine.”

„Promit, mamă,” a spus Cristian, deși vocea lui nu avea convingere.

Săptămânile s-au transformat în luni, iar promisiunea lui Cristian s-a estompat în fundalul noii sale vieți în oraș. Și-a găsit un loc de muncă, și-a făcut prieteni noi și a îmbrățișat libertatea pe care o dorise atât de mult. Dar cu libertatea au venit alegeri, și nu toate au fost bune. Nopțile târzii s-au transformat în dimineți devreme, iar viața rapidă a început să-și pună amprenta.

Într-o seară, telefonul Mariei a sunat, spărgând liniștea casei acum prea goale. Era un număr pe care nu-l recunoștea, iar inima i-a căzut când a răspuns. Vocea de la celălalt capăt era tensionată, urgentă.

„Doamna Popescu? Sunt ofițerul Ionescu. Îmi pare rău să vă spun că a avut loc un accident.”

Lumea s-a învârtit în jurul ei și Maria a simțit cum pământul îi fuge de sub picioare. „Cristian?” a reușit să șoptească.

„Da, doamnă. Este la Spitalul Sfânta Maria. Este grav. Ar trebui să veniți imediat.”

Drumul spre spital a fost o ceață de lumini roșii și suspine înfundate. Maria a ajuns să-și găsească fiul, băiatul ei drag, întins palid și nemișcat într-un pat de spital, mașinile bipuind amenințător în jurul lui. Cuvintele doctorului erau un ecou surd în urechile ei—răni interne, stare critică, rezultate incerte.

Stând lângă patul lui Cristian, ținându-i mâna inertă în a ei, gândurile Mariei s-au întors la ultima lor conversație. Voise să-l protejeze, să-l țină în siguranță. Dar l-a lăsat să plece, l-a lăsat să ia propriile decizii. Și acum, privind consecințele, simțea un regret profund și neclintit.

Cristian nu s-a mai trezit niciodată. Rănile au fost prea severe, daunele ireparabile. Maria a rămas cu amintiri, cu ce-ar fi fost dacă și cu povara zdrobitoare a unui viitor pe care nu-l va mai împărți cu fiul ei.

Pe măsură ce ieșea din spital, soarele dimineții răsărea, aruncând umbre lungi pe pământ. „Nu voi lăsa pe nimeni să te rănească,” îi spusese ea. Dar în final, nu l-a putut proteja nici măcar de el însuși.