Nu vreau să-mi trăiesc viața într-un loc de muncă pe care îl urăsc

— Benjamin! Poți să mă ajuți cu sacoșele? am strigat din prag, cu mâinile amorțite de greutatea pungilor. Niciun răspuns. Am oftat adânc și am trântit sacoșele pe gresia rece din bucătărie. Mirosea a detergent ieftin și a oboseală. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi adun forțele. În mintea mea, gândurile se învârteau ca niște frunze uscate în vânt: „Asta e viața mea? Să muncesc opt ore pe zi într-un birou unde nimeni nu mă vede, să vin acasă și să fiu invizibilă și aici?”

Benjamin a apărut abia după câteva minute, cu ochii lipiți de ecranul telefonului. — Ce-ai, Cristina? De ce te uiți așa la mine?

— Nimic, doar că… mă simt obosită. Și singură, am spus încet, dar el deja ieșise din bucătărie.

Am început să pun cumpărăturile la locul lor, fiecare mișcare fiind o luptă cu mine însămi. Mă gândeam la ziua de la birou: șefa mea, doamna Mureșan, mi-a aruncat din nou priviri tăioase când am întârziat două minute la ședință. Colegii mei râdeau pe la colțuri, iar eu mă simțeam ca o piesă stricată într-un mecanism care mergea oricum fără mine.

Seara, când am încercat să vorbesc cu Benjamin despre ceea ce simt, m-a întrerupt:

— Cristina, toată lumea muncește. Nu poți să ai totul pe tavă. Ai un salariu bunicel, ce vrei mai mult?

— Nu vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu groază! Nu vreau să-mi urăsc viața!

A ridicat din umeri și s-a întors la televizor. M-am simțit mai singură ca niciodată.

A doua zi dimineață, în metroul aglomerat spre Pipera, am privit fețele oamenilor: toți păreau obosiți, resemnați. M-am întrebat dacă și ei simt același gol pe care îl simt eu. Am scos telefonul și am început să caut anunțuri de joburi. Nimic nu părea potrivit. Îmi venea să plâng.

La birou, colega mea Simona m-a tras deoparte:

— Ce ai, Cristina? Pari la capătul puterilor.

— Nu mai pot, Simona. Parcă mă sufoc aici. Vreau altceva, dar mi-e frică… Dacă nu găsesc nimic? Dacă rămân fără bani?

Simona m-a privit cu compasiune:

— Știi ce zic mereu? Mai bine să-ți pară rău că ai încercat decât să-ți pară rău că n-ai făcut nimic.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, acasă, i-am spus lui Benjamin că vreau să-mi dau demisia.

— Ești nebună? Cine plătește rata la apartament? Crezi că poți trăi din visuri?

Am izbucnit în plâns:

— Nu mai pot! Prefer să trăiesc modest decât să mă sting încet în fiecare zi!

Mama m-a sunat chiar atunci. I-am spus printre lacrimi ce simt.

— Cristina, tu știi cât m-am chinuit eu la fabrica aia 30 de ani? Nici mie nu mi-a plăcut, dar am făcut-o pentru tine! Asta e viața de adult!

M-am simțit vinovată și totuși revoltată. De ce trebuie să repet greșelile părinților mei? De ce trebuie să accept o viață care nu-mi aparține?

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Benjamin a crescut. Nu mai vorbeam decât despre facturi și bani. El îmi reproșa că sunt egoistă, eu îi reproșam că nu mă susține. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am dormit pe canapea.

Într-o dimineață de sâmbătă, m-am trezit devreme și am ieșit la plimbare prin parc. Aerul era rece, dar proaspăt. Am văzut o fetiță care își ținea mama de mână și râdea cu poftă. Mi-am dat seama că nu mai râsesem așa de mult timp.

Am decis atunci: îmi voi da demisia. Am scris o scrisoare scurtă pentru doamna Mureșan și am lăsat-o pe biroul ei luni dimineață. Când am ieșit din clădire, am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat.

Primele zile au fost grele. Benjamin era furios, mama dezamăgită. Prietenii mă priveau cu milă sau neîncredere.

— Și acum ce faci? m-a întrebat Simona.

— Nu știu încă. Dar știu sigur că nu mă mai întorc acolo.

Am început să scriu articole pentru un site mic de lifestyle. Banii erau puțini, dar fiecare zi era o provocare nouă. Am descoperit că pot fi creativă, că pot ajuta oameni cu poveștile mele.

Relația cu Benjamin s-a răcit tot mai mult. Într-o seară mi-a spus:

— Eu nu pot trăi așa, Cristina. Eu vreau stabilitate.

— Eu vreau fericire.

Ne-am despărțit fără scandaluri mari, doar cu tristețe și regret pentru tot ce n-am putut fi unul pentru celălalt.

Au trecut luni de zile până când am început să simt că viața mea are sens din nou. Am cunoscut oameni noi, am învățat lucruri noi despre mine. Uneori mă trezesc noaptea speriată: „Oare am făcut bine?” Dar apoi îmi amintesc cât de nefericită eram înainte.

Acum stau la fereastră și privesc orașul luminat noaptea. Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar din frică? Câți avem curajul să alegem altceva?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau să-mi trăiesc viața într-un loc de muncă pe care îl urăsc. Voi avea curajul să merg mai departe – tu ai avea?