Nu vrem să-l vedem pe Vlad în weekend – O poveste despre pierdere și iertare

— Nu, Irina, nu-l aduci pe Vlad la noi weekendul ăsta. Nici pe viitor. Nu suntem datori să avem grijă de el!
Vocea mamei răsuna tăios prin telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Stăteam pe marginea patului, cu Vlad dormind liniștit lângă mine, și încercam să-mi adun gândurile. Era a treia oară când părinții mei refuzau să-l vadă pe fiul meu, iar fiecare refuz era ca o rană nouă.

M-am ridicat încet, am tras perdeaua și am privit afară. Blocurile cenușii din cartierul nostru din București păreau și mai reci în lumina dimineții. M-am întrebat ce făcusem greșit. De ce nu puteau să-l iubească pe Vlad? Ce vină avea el că tatăl lui, Radu, nu era bărbatul pe care ei îl visaseră pentru mine?

— Mamă, e nepotul vostru… Nu vreți măcar să-l vedeți? Am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar lacrimile îmi curgeau deja pe obraji.

— Irina, nu mai insista! Ai ales să-ți faci viața cu Radu, un om fără viitor, fără familie bună. Acum te descurci singură! Noi nu ne băgăm.

Am închis telefonul tremurând. Vlad s-a trezit și m-a privit cu ochii lui mari, albaștri. Am zâmbit forțat și l-am luat în brațe. Nu avea nicio vină că bunicii lui nu-l voiau. Dar cum să-i explic asta când va crește?

Radu lucra la o firmă de curierat și era mai mult plecat. Eu abia reușeam să țin pasul cu jobul de la supermarket și cu Vlad. Seara, când ajungeam acasă, eram epuizată. Uneori mă gândeam că poate mama are dreptate: poate am greșit alegându-l pe Radu. Dar apoi îl vedeam pe Vlad râzând și toate îndoielile dispăreau pentru o clipă.

Într-o duminică, am decis să merg la părinți fără să-i anunț. Poate dacă îl vedeau pe Vlad… Poate dacă îl țineau în brațe… Am urcat scările blocului lor cu inima cât un purice. Am sunat la ușă. Tata a deschis și s-a uitat la noi ca la niște străini.

— Ce cauți aici?

— Am venit să vă vadă Vlad… Să vă vadă și el pe voi.

Tata a oftat adânc și a făcut un pas înapoi. Mama a apărut în hol, cu brațele încrucișate.

— Irina, nu ne pune în situația asta. Nu vrem să ne atașăm de un copil care nu face parte din familia noastră.

— Cum adică? E sângele vostru!

— Nu e atât de simplu… Ai ales alt drum. Noi nu putem accepta asta.

Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat fără să mai spun nimic, cu Vlad plângând în brațe.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram tot mai absentă, iar șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la birou.

— Irina, te văd abătută. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat răbdătoare și apoi mi-a spus:

— Știi, și eu am trecut prin ceva asemănător cu fiica mea. Părinții nu sunt perfecți. Uneori greșesc rău de tot. Dar timpul vindecă multe răni… Poate ar trebui să le dai timp.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. Seara, când Radu a venit acasă, l-am găsit obosit, dar a încercat să mă încurajeze.

— Lasă-i, Irina… Suntem noi trei. Vlad are nevoie de noi, nu de ei.

Dar eu simțeam că lipsește ceva esențial din viața lui Vlad: dragostea bunicilor.

Au trecut luni întregi fără niciun semn de la părinții mei. Într-o zi de toamnă târzie, am primit un mesaj scurt de la mama: „Sper că sunteți bine.” Atât. Niciun „te iubesc”, niciun „ne e dor de voi”.

În Ajunul Crăciunului, am primit un pachet la ușă: o cutie cu haine vechi de-ale mele și o scrisoare de la tata: „Poate îți vor folosi.” Am plâns toată noaptea.

Vlad a crescut fără să știe ce înseamnă să fie luat în brațe de bunici sau să primească o prăjitură caldă de la bunica. Îl vedeam privind cu jind la copiii din parc care alergau spre bunicii lor.

Într-o zi, când avea cinci ani, m-a întrebat:

— Mami, eu n-am bunici?

M-am blocat. Cum să-i explic? L-am strâns tare la piept și i-am spus:

— Ai pe cineva care te iubește foarte mult: pe mine și pe tati.

Dar noaptea, când adormea, mă întrebam dacă am făcut bine că am rupt legătura cu părinții mei sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru ca Vlad să aibă o familie completă.

Anii au trecut și rana a rămas deschisă. Când Vlad a împlinit zece ani, mama m-a sunat pentru prima dată după mult timp.

— Irina… putem vorbi?

Vocea ei era stinsă, tremurată.

— Da… Ce s-a întâmplat?

— Am greșit mult față de tine… față de Vlad… Poate e prea târziu să reparăm ceva…

Am simțit cum se rupe ceva în mine și cum se naște altceva: poate o speranță firavă că lucrurile se pot schimba.

Acum stau și mă uit la Vlad cum citește liniștit pe canapea. Mă gândesc la toți anii pierduți, la toate momentele care ar fi putut fi altfel dacă părinții mei ar fi ales dragostea în locul orgoliului.

Oare poți iubi cu adevărat dacă respingi? Oare timpul vindecă orice rană sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?