Nunta care nu a mai fost: „În timp ce visam la rochia de mireasă, logodnicul meu și tatăl lui îmi vindeau casa”

— Ioana, nu mai găsesc invitațiile! Unde le-ai pus? vocea mamei răsuna din bucătărie, în timp ce eu stăteam pe podeaua camerei mele, cu rochia de mireasă întinsă pe pat. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Era cu două zile înainte de nuntă și totul părea să se destrame, dar nu știam încă de ce.

Vlad, logodnicul meu, nu răspundea la telefon de ore întregi. Încercam să-mi alung gândurile negre, spunându-mi că e stresat, că poate are treabă cu tatăl lui, domnul Petrescu, care mereu părea să aibă ceva de rezolvat în ultimul moment. Dar ceva nu era în regulă. Simțeam asta în fiecare fibră a corpului meu.

Cu o zi înainte, Vlad venise acasă târziu. Avea ochii roșii și evita să mă privească. — Ești bine? l-am întrebat încet. — Da, doar obosit, mi-a răspuns scurt și s-a trântit pe canapea. Nu am insistat. Poate ar fi trebuit.

Apartamentul pe care îl cumpărasem împreună cu ajutorul părinților mei era visul nostru. Muncisem doi ani în paralel cu facultatea ca să strângem avansul. Tata își golise contul de economii pentru noi. Îmi amintesc cum mama plângea de fericire când am primit cheile: — Aici o să vă creșteți copiii, Ioana! Dar în ultimele săptămâni, Vlad tot amâna să mergem să alegem mobila. — Lasă, după nuntă, spunea el mereu.

În dimineața aceea fatidică, am primit un telefon de la notarul familiei. — Bună ziua, domnișoara Popescu? Voiam doar să vă confirm prezența la semnarea actelor pentru vânzarea apartamentului din strada Lalelelor… Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce vânzare? Nu vindem nimic! — Vlad Petrescu și tatăl dumneavoastră au programat semnarea pentru mâine dimineață… Am lăsat telefonul să cadă pe covor.

Am fugit la părinți, cu lacrimile șiroind pe obraji. Tata s-a înroșit la față: — Ce prostii vorbești? Vlad nu ar face așa ceva! Dar mama m-a privit lung: — Ioana, ai încredere în mine. Hai să mergem la apartament.

Când am ajuns acolo, ușa era larg deschisă. Înăuntru, Vlad și tatăl lui împachetau lucruri într-o liniște apăsătoare. — Ce faceți aici?! am țipat eu. Vlad s-a întors spre mine cu ochii goi: — Ioana… trebuie să vorbim.

Adevărul a ieșit la iveală ca un pumn în stomac. Tatăl lui Vlad avea datorii uriașe la bancă. Casa lor urma să fie executată silit. Singura soluție găsită de ei fusese să vândă apartamentul nostru și să acopere o parte din datorii. — Nu aveam de ales! a urlat domnul Petrescu. — Dacă nu făceam asta, rămâneam toți pe drumuri!

— Și eu? Familia mea? Sacrificiul nostru? am izbucnit eu printre suspine. Vlad nu a putut să mă privească în ochi. — Îmi pare rău… Nu am știut cum să-ți spun…

Tata a început să strige la ei, mama plângea în hohote. Eu simțeam că mă prăbușesc într-un hău fără fund. Toate visele mele despre viitor se spulberau sub ochii mei: rochia albă, casa noastră, copiii pe care îi visam alergând prin sufragerie…

Am plecat de acolo fără să mă uit înapoi. Nunta nu a mai avut loc. Am anulat totul cu inima frântă și rușinea de a da ochii cu rudele și prietenii care deja veniseră din alte orașe.

Au urmat luni grele: certuri între familii, procese pentru recuperarea banilor investiți de ai mei, nopți nedormite și întrebări fără răspuns. Vlad a încercat să mă caute, dar nu am mai vrut să aud nimic de el. Trădarea lui m-a schimbat pentru totdeauna.

Acum, după aproape un an, încă mă trezesc uneori plângând noaptea. Dar am început să reconstruiesc: mi-am găsit un job nou, am început terapia și încerc să cred din nou în oameni.

Mă întreb adesea: cum poți ierta o astfel de trădare? Cum poți avea din nou încredere când tot ce ai iubit s-a năruit într-o clipă? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar oare voi mai putea vreodată să iubesc fără teamă?