Nuntă pe malul mării: Povestea Mirunei despre durere, iubire și prejudecăți

— Miruna, tu chiar vrei să faci asta? Vocea mamei răsuna în camera mică de hotel, printre valurile care izbeau țărmul. Îmi tremurau mâinile pe rochia albă, iar privirea ei mă ardea. Nu era prima dată când mă întreba asta, dar astăzi, în ziua nunții mele, întrebarea avea greutatea unui verdict.

— Da, mamă, vreau. Adrian mă iubește așa cum sunt. Nu pot să renunț la el doar pentru că viața mea s-a schimbat.

Ea a oftat adânc, s-a aplecat și mi-a aranjat o șuviță rebelă. — Nu e vorba doar de el, Miruna. Ești sigură că vrei să-ți trăiești toată viața… așa?

M-am uitat la mâinile mele, la rochia care-mi acoperea picioarele amorțite. Accidentul de acum doi ani mă lăsase prizonieră într-un scaun cu rotile. O clipă de neatenție pe șoseaua spre Constanța și totul s-a schimbat: facultatea, planurile, dansurile la petreceri, chiar și modul în care oamenii mă priveau.

Adrian a intrat atunci în cameră, cu un buchet de flori de câmp. S-a aplecat lângă mine și mi-a șoptit:

— Ești gata? Toată lumea te așteaptă.

M-am uitat la el și am văzut în ochii lui aceeași lumină ca în prima zi când ne-am cunoscut. Nu vedea scaunul cu rotile, vedea doar pe Miruna.

Dar nu toți vedeau la fel. Tatăl meu nu venise la nuntă. „Nu pot să accept asta”, spusese la telefon cu o voce rece. „Nu vreau să-ți văd viața distrusă.”

M-am simțit sfâșiată între două lumi: una care mă trăgea înapoi, plină de rușine și prejudecăți, și alta care mă împingea înainte, spre iubire și speranță.

Pe plajă, invitații murmurau. Unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate. Mă întrebam dacă vorbesc despre rochia mea sau despre scaunul meu cu rotile. Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz când am văzut-o pe bunica stând retrasă, cu ochii în pământ.

Preotul a început slujba. Adrian mi-a strâns mâna și mi-a zâmbit. În acel moment am știut că nu contează ce cred ceilalți. Dar totuși, undeva în sufletul meu, vocea tatălui răsuna: „O să suferi toată viața.”

După ceremonie, am auzit-o pe mătușa Ileana șoptind către verișoara mea:

— Săraca fată… Ce viață o așteaptă! El o să plece când o să-i fie prea greu.

Am vrut să țip, să le spun că nu sunt o povară. Dar m-am abținut. Adrian m-a ridicat ușor din scaun și m-a ținut în brațe câteva clipe, dansând cu mine pe nisipul ud. Muzica răsuna peste valuri, iar eu am simțit pentru prima dată după accident că zbor.

Seara, la petrecere, mama s-a apropiat de mine cu ochii roșii:

— Iartă-mă, Miruna… Mi-e greu să te văd așa, dar vreau să fii fericită.

— Sunt fericită, mamă. Chiar dacă nu pot merge, pot iubi. Și sunt iubită.

A doua zi dimineață am găsit un mesaj de la tata: „Poate n-am avut dreptate. Poate tu ești mai puternică decât cred eu.”

Viața nu a fost ușoară după nuntă. Am simțit privirile oamenilor pe stradă, am auzit șoapte la serviciu: „Cum poate Adrian să stea cu ea?” Uneori și eu mă întrebam dacă nu cumva îi cer prea mult. Dar el îmi răspundea mereu cu aceeași blândețe:

— Miruna, nu tu ești problema. Problema e lumea care nu știe să vadă dincolo de aparențe.

Au fost zile când am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni. Au fost seri când m-am certat cu Adrian din nimicuri, doar pentru că mă simțeam neputincioasă. Dar fiecare dată ne-am regăsit unul în brațele celuilalt.

Mama a început să vină mai des pe la noi. A adus odată un album vechi cu poze din copilărie.

— Uite ce zâmbitoare erai mereu… Poate ar trebui să-ți amintești mai des cine ești.

Am zâmbit amar:

— Parcă nu mai sunt fata aia.

— Ba da, Miruna. Doar că acum ai mai mult curaj.

Tata a venit abia după un an. A stat în pragul ușii fără să spună nimic câteva minute bune. Când l-am văzut plângând pentru prima dată în viața mea, am știut că ceva s-a schimbat.

— Iartă-mă… Am fost slab. Tu ești puternică.

L-am îmbrățișat cât am putut de tare.

Astăzi, după trei ani de la nuntă, încă lupt cu prejudecățile celor din jur. Încă mă doare când aud oameni spunând că o femeie ca mine nu poate avea o familie „normală”. Dar știu că iubirea noastră e reală și că fiecare zi trăită împreună e o victorie.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți dictate de frică și rușine? Câți avem curajul să alegem iubirea chiar și atunci când lumea ne spune că nu merităm? Poate povestea mea îi va face pe unii să vadă dincolo de aparențe.