O ciorbă pe masă și uși închise: Povestea unei familii din București

— Iar ai făcut ciorbă, Jozefina? a întrebat mama, privind cu ochii obosiți spre oala aburindă de pe aragaz.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia seară la rând când răspunsul era același. Da, iar am făcut ciorbă. Altceva nu aveam. Salariul meu de casieră la supermarket abia ne ajungea pentru chirie și facturi. Tata era bolnav, iar pensia lui se ducea pe medicamente.

În timp ce amestecam încet cu lingura de lemn, am auzit cheia răsucindu-se în broasca ușii de la apartamentul vecin. Radu, fratele meu mai mare, și soția lui, Mirela, tocmai se întorceau de la muncă. Am tras cu ochiul pe vizor: Mirela ținea în brațe o pungă mare de la un restaurant scump din centru. Radu râdea zgomotos, povestindu-i ceva despre un client bogat care îi lăsase bacșiș generos la birou.

Am simțit un nod în gât. De când se mutaseră lângă noi, parcă zidul dintre apartamente devenise mai gros. Nu ne mai vizitau ca înainte, nu mai veneau la masă duminica. Când îi invitam, Mirela găsea mereu o scuză: „Suntem obosiți”, „Avem treabă”, „Poate altă dată”. Dar îi auzeam râzând și deschizând sticle de vin scump dincolo de perete.

Într-o seară, după ce am pus masa pentru mama și tata, am ieșit pe palier să duc gunoiul. Radu tocmai ieșea din apartament cu o cutie goală de pizza.

— Bună, Radu! Ce faci?

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi prins cu ceva.

— Bună, Jozi. Uite, duceam gunoiul. Tu?

— La fel… Am făcut ciorbă, vrei să vii să mănânci cu noi?

A ezitat o clipă.

— Nu, mulțumesc. Am mâncat deja cu Mirela. Poate altădată.

A zâmbit forțat și a dispărut pe scări. Am rămas cu sacul în mână, simțind cum mă arde obrazul de rușine și furie. De ce nu voiau să stea cu noi? Ce era atât de rușinos la ciorba mea?

În acea noapte, am plâns în pernă. Mama a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Nu te necăji, fată dragă. Fiecare are drumul lui. Poate că lor le e greu să vadă cum trăim noi.

Dar nu era doar atât. Începusem să simt invidie. O invidie amară care mă rodea pe dinăuntru ori de câte ori îi vedeam cu sacoșe pline de bunătăți sau când Mirela posta poze cu deserturi fine pe Facebook.

Într-o duminică, tata a făcut un efort și i-a sunat să-i invite la masă.

— Radu, hai la noi azi! Jozefina a făcut sarmale.

Am auzit vocea lui Radu prin telefon:

— Nu putem, tată. Avem planuri cu niște prieteni.

După ce a închis, tata a oftat adânc.

— Parcă nu mai suntem familia lor…

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat toți trei la masă fără să vorbim prea mult. Mâncarea părea fără gust.

A doua zi dimineață, am văzut-o pe Mirela în lift.

— Bună dimineața! am zis încercând să zâmbesc.

— Bună… a răspuns ea sec.

Nu m-am putut abține:

— Mirela, te-am supărat cu ceva? De ce nu mai veniți la noi?

A oftat și s-a uitat în altă parte.

— Jozefina… Nu e vorba de tine. Doar că… vrem să ne trăim viața altfel. Avem alte priorități acum.

M-am simțit ca o povară pe care voiau s-o lase în urmă.

În acea seară am decis să nu mai gătesc ciorbă. Am cumpărat două ouă și am făcut o omletă simplă pentru toți trei. Mama s-a uitat la mine trist:

— Nu te schimba pentru ei, Jozefina…

Dar eu deja mă schimbasem. Începusem să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Dacă nu cumva sărăcia noastră îi făcea să se simtă vinovați sau rușinați.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Radu la magazin. Avea în coș carne de vită și brânzeturi fine.

— Radu… Ți-e rușine cu noi?

S-a uitat lung la mine și a dat din cap.

— Nu-mi e rușine… Dar nici nu pot să vă ajut mereu. Mirela zice că trebuie să ne vedem de viața noastră.

— Dar nu vrem bani! Vrem doar să fim împreună ca înainte…

A tăcut și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de zile fără să ne mai vedem decât pe palier sau la lift. Într-o seară, tata s-a simțit rău și am chemat ambulanța. Radu a venit abia după ce l-am sunat de trei ori.

— Îmi pare rău… Am avut mult de lucru…

L-am privit cum stă stingher lângă patul tatei, fără să știe ce să spună sau să facă.

După ce tata s-a însănătoșit cât de cât, am încercat din nou să-i apropii. Am făcut cozonac și am bătut la ușa lor.

Mirela a deschis ușa doar cât să-mi vadă fața.

— Mulțumim, Jozefina… Dar suntem la dietă acum.

Am plecat cu tava plină și sufletul gol.

Într-o noapte târzie, stând singură la fereastră și privind luminile orașului, m-am întrebat: oare familia chiar înseamnă doar sânge? Sau e nevoie de mai mult? Oare dreptatea între frați există sau fiecare își vede doar de drumul lui?

Poate că răspunsul nu e atât de simplu… Dar voi ce credeți? Familia trebuie să rămână unită orice ar fi sau e firesc ca fiecare să-și urmeze propriul drum?