O decizie, o viață: Povestea mea dintr-un cartier uitat

— Mami, mai avem pâine? Vocea subțire a lui Radu răsuna în bucătăria rece, unde aburul ceaiului era singura dovadă că încă mai aveam ceva cald în casă. Am privit spre raftul gol și am simțit cum mă strânge stomacul de vină. Nu mai aveam nimic. Nici pâine, nici lapte, nici speranță. Era 22 decembrie, iar Crăciunul părea o glumă amară pentru noi.

— Nu, puiule… dar poate găsim ceva la vecina. Am încercat să zâmbesc, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu voiam să mă vadă plângând. De când plecase Mihai, soțul meu, cu altă femeie, totul căzuse pe umerii mei. Trei copii și un apartament cu două camere într-un bloc vechi de pe Șoseaua Giurgiului. Salariul de la curățenie nu-mi ajungea nici pentru facturi, darămite pentru cadouri sau o masă decentă de sărbători.

În acea seară, după ce i-am culcat pe toți trei – Radu, Ilinca și Daria – am stat pe întuneric și am plâns. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea o soluție. Dar răspunsul nu a venit. A doua zi dimineață, am decis: nu mai pot aștepta. Copiii mei nu vor flămânzi de Crăciun.

Am intrat în magazinul alimentar de la colț cu inima cât un purice. M-am uitat la vânzătoare – doamna Stela, o femeie trecută de 60 de ani, mereu cu ochii pe clienți. Am luat două pâini și o pungă de salam ieftin. În buzunar aveam doar 7 lei, dar totalul era dublu. Am pus banii pe tejghea și am încercat să ies grăbită.

— Doamnă Maria! Stați puțin! a strigat Stela. M-am blocat. Mâinile îmi tremurau. — Nu aveți destui bani! Ce faceți cu salamul?

— Vă rog… copiii mei n-au mâncat nimic de ieri… am șoptit rușinată.

În acel moment a intrat un polițist tânăr, cu chip serios – domnul Ionescu. — Ce se întâmplă aici? Stela i-a explicat repede situația, iar eu am simțit cum mă sufoc de rușine. Mă vedeam deja dusă la secție, copiii singuri acasă…

— Doamnă, știți că nu e voie să furați, nu? Dar știu și că uneori viața ne împinge la gesturi disperate… Mi-a vorbit calm, fără să mă umilească.

— Nu vreau să vă fac rău… dar nu mai pot… am spus printre lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Stela s-a uitat la mine cu milă, iar polițistul a oftat adânc.

— Uite ce facem: eu plătesc diferența acum. Dar promiteți-mi că veniți mâine la secție să discutăm. Nu vă fac plângere, dar poate găsim o soluție.

Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi și cu sacoșa în mână. Acasă, copiii au sărit în jurul mesei când au văzut pâinea și salamul. — Mulțumesc, mami! E cel mai bun Crăciun! a spus Ilinca cu gura plină.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă simțeam vinovată și recunoscătoare în același timp. Dimineața am mers la secție cu inima strânsă. Domnul Ionescu m-a primit într-un birou mic.

— Știți, doamnă Maria, nu sunteți singura în situația asta. Dar dacă vreți să schimbați ceva, trebuie să cereți ajutorul. Mi-a dat numărul unei fundații care ajuta familiile nevoiașe și mi-a promis că va vorbi cu primăria pentru un ajutor social suplimentar.

— De ce mă ajutați? am întrebat suspicioasă.

— Pentru că și mama mea a trecut prin asta când eram mic. Și pentru că nimeni nu ar trebui să aleagă între demnitate și foame.

În zilele următoare am primit un pachet cu alimente de la fundație și un telefon de la asistența socială. Nu era mult, dar era un început. Copiii au avut cozonac de Crăciun și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singură.

Vecinii au început să vorbească – unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. Dar nu-mi mai păsa. Am început să merg la biserică și să vorbesc deschis despre problemele mele. Am găsit alte mame ca mine și împreună am început să ne ajutăm reciproc: una aducea haine, alta făcea supă pentru toți copiii din bloc.

Mihai nu s-a mai întors niciodată, dar am învățat să mă descurc fără el. Am găsit un al doilea job ca menajeră la o familie din centru – oameni buni care mi-au oferit ore suplimentare când au aflat prin ce trec.

Au trecut doi ani de atunci. Radu e acum la liceu și visează să devină polițist ca domnul Ionescu. Ilinca vrea să fie profesoară, iar Daria încă mă întreabă dacă Moș Crăciun există cu adevărat.

Uneori mă gândesc: câte mame ca mine aleg între rușine și supraviețuire? Câți copii adorm flămânzi într-o țară unde sărăcia e încă o rușine? Poate dacă am vorbi mai deschis despre asta, n-ar mai fi nevoie de gesturi disperate ca al meu… Ce ați fi făcut voi în locul meu?