O familie sfâșiată: Alegerea fiului meu și nepoții pe care nu reușesc să-i îmbrățișez

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog, nu te supăra pe mine, a spus Vlad, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei mele mici din Ploiești. Am simțit cum mi se strânge inima, de parcă presimțeam că urmează ceva ce nu voi putea schimba niciodată. L-am privit în ochi, încercând să citesc printre ridurile de pe fruntea lui, aceleași riduri pe care i le știam de când era copil și venea acasă cu vreo notă proastă.

— Spune, Vlad, orice ar fi, sunt mama ta, am răspuns, deși în sufletul meu se zbătea o teamă nedefinită.

— M-am hotărât să mă căsătoresc cu Irina. Știu că nu ai fost niciodată de acord, dar o iubesc. Și… are un băiețel, pe Rareș. Vreau să-i fiu tată, să fim o familie.

Am rămas fără cuvinte. Simțeam cum fiecare cuvânt al lui Vlad mă lovește ca un val rece. Irina, fata aceea pe care o întâlnise la serviciu, divorțată, cu un copil mic, nu era ceea ce-mi imaginasem pentru fiul meu. Mereu am visat să-l văd cu o fată dintr-o familie bună, să aibă copii ai lui, să ne strângem cu toții la masă de sărbători, să râdem, să povestim. Dar acum, totul părea să se destrame.

— Vlad, tu chiar crezi că poți să fii tată pentru copilul altuia? Dar părinții lui Rareș? Ce vor zice rudele noastre? Ce va zice lumea? am izbucnit, fără să-mi pot stăpâni vocea.

Vlad a tăcut, cu ochii în pământ. Am simțit că-l pierd, că între noi se ridică un zid pe care nu-l mai pot dărâma. În acea seară, după ce a plecat, am plâns în tăcere, cu poza lui de la absolvire în mână. Nu știam dacă să fiu supărată pe el sau pe mine, pentru că nu am reușit să-l fac să înțeleagă ce înseamnă familia.

Au trecut luni. Vlad s-a mutat cu Irina și Rareș într-un apartament la marginea orașului. Îl vedeam tot mai rar. Când venea, era mereu grăbit, cu ochii obosiți și cu vorbele puține. Îmi povestea despre serviciu, despre cât de greu e să fii tată vitreg, dar niciodată nu-mi spunea dacă e fericit cu adevărat. Eu, în schimb, mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele mă întrebau de ce nu vin copiii pe la mine, de ce nu am poze cu nepotul pe perete. Le mințeam, spunând că sunt ocupați, că nu vor să fie deranjați. Dar adevărul era că nu mă simțeam bunica lui Rareș. Nu puteam să-l privesc ca pe nepotul meu.

Apoi, într-o zi de primăvară, Vlad m-a sunat. Vocea lui era altfel, mai caldă, dar și mai nesigură.

— Mamă, am o veste… Irina e însărcinată. O să ai un nepot adevărat.

Am simțit o bucurie ciudată, amestecată cu vinovăție. M-am gândit că, în sfârșit, voi avea un nepot „al meu”, pe care să-l iubesc fără rezerve. Dar, în același timp, m-am rușinat de gândurile mele. Ce vină avea Rareș că nu era sânge din sângele meu?

Când s-a născut Maria, am mers la maternitate cu un buchet de flori. Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet obosit, dar sincer. Vlad ținea în brațe o fetiță mică, roșie la față, care plângea din tot sufletul. Am simțit cum mi se topește inima. Am luat-o în brațe și am plâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că familia mea are un viitor.

Dar bucuria nu a durat mult. Vlad a început să vină tot mai rar pe la mine. Când îl sunam, îmi răspundea scurt, mereu ocupat, mereu obosit. Când îi propuneam să vină cu Maria, îmi spunea că Rareș are teme, că Irina nu se simte bine, că nu e momentul. Am început să cred că Irina îl ține departe de mine, că nu mă vrea în viața lor. Mă uitam la pozele cu Maria și mă întrebam dacă o să ajung să o cunosc cu adevărat.

Într-o duminică, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri, am luat o jucărie pentru Maria și una pentru Rareș, deși nu știam ce-i place. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis, surprinsă, dar m-a poftit înăuntru. Vlad era în bucătărie, făcea clătite cu Rareș. Maria dormea în pătuț. Am simțit un nod în gât văzându-l pe Vlad râzând cu băiatul acela, ca și cum ar fi fost fiul lui.

— Bună, mamă, ce surpriză! a spus Vlad, încercând să pară relaxat.

— Am venit să vă văd, să o văd pe Maria… și pe Rareș, am adăugat, cu vocea stinsă.

Rareș s-a uitat la mine cu ochi mari, curioși. Nu știa cum să reacționeze. I-am întins jucăria, dar a luat-o timid, fără să spună nimic. M-am simțit ca o străină în propria familie. Irina încerca să mă facă să mă simt bine, dar simțeam că nu pot trece peste zidul dintre noi. Vlad părea prins între două lumi: cea în care era fiul meu și cea în care era tatăl lui Rareș și soțul Irinei.

Seara, când am plecat, Vlad m-a condus până la ușă.

— Mamă, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Rareș e copilul meu, chiar dacă nu l-am născut eu. Te rog, încearcă să-l accepți. Pentru mine, pentru Maria, pentru noi.

Am plecat cu ochii în lacrimi. Mă simțeam vinovată, dar și trădată. Îmi era dor de Vlad, de copilul meu, dar nu știam cum să-l recâștig fără să-mi calc pe suflet. În fiecare seară, mă uit la pozele cu Maria și mă întreb dacă voi reuși vreodată să-l iubesc pe Rareș ca pe nepotul meu. Dacă nu cumva, din orgoliu, risc să-mi pierd fiul și să rămân singură.

Poate că familia nu înseamnă doar sânge. Poate că iubirea se învață, pas cu pas. Dar oare voi reuși să trec peste mândria mea și să nu-mi pierd familia? Voi putea să-l privesc pe Rareș ca pe nepotul meu, sau voi rămâne mereu o străină pentru el și pentru Vlad? Voi ce ați face în locul meu?