O fotografie, o minciune și o viață întreagă de regrete

— Nu pot să cred! Am șoptit, cu mâinile tremurânde, ținând telefonul atât de strâns încât mi se albeau încheieturile. Era o după-amiază obișnuită de joi, când Ioana mi-a trimis acea fotografie pe WhatsApp. „Uită-te bine la tipul din mijloc. Nu-ți pare cunoscut?” a scris ea, urmat de un emoticon zâmbitor. Am deschis poza fără să bănuiesc nimic: două femei în costume de baie, zâmbind larg pe fundalul mării la apus, iar între ele, un bărbat cu o geacă neagră, prins din profil. Geaca aceea… era identică cu cea pe care i-o cumpărasem lui Radu de ziua lui, acum trei ani. Același fermoar argintiu, aceeași croială. Am simțit cum mi se taie respirația.

Am dat zoom pe chipul lui. Nu era clar, dar linia maxilarului, barba tunsă scurt, chiar și felul în care își ținea mâinile în buzunar – toate strigau numele lui Radu. Am simțit cum inima mi se prăbușește în stomac. Am încercat să-mi găsesc scuze: „Poate e doar o coincidență… Poate nu e el…” Dar vocea aceea interioară, pe care am ignorat-o atâția ani, urla acum: „Deschide ochii!”

Am sunat-o pe Ioana.
— Ioana, cine sunt femeile din poză? Și tipul acela?
— A, păi una e prietena mea din facultate, Andreea, iar cealaltă e sora ei. Tipul… habar n-am, cred că era cu ele. De ce întrebi?
— Mi se pare că îl cunosc, am bâiguit.

Am închis și am început să caut printre pozele vechi cu Radu. Am găsit una din excursia la Sinaia, cu el purtând exact aceeași geacă. Nu mai aveam nicio îndoială. Dar cum ajunsese el acolo? Când? Cu cine? În mintea mea au început să se deruleze toate serile în care Radu venea târziu acasă, obosit și absent. Toate weekendurile „de lucru” la birou. Toate mesajele la care răspundea monosilabic.

Când a venit acasă în acea seară, l-am privit altfel. Parcă îl vedeam pentru prima dată: umerii lăsați, privirea furișă, telefonul mereu cu ecranul în jos.
— Cum a fost la muncă? am întrebat cu voce calmă.
— Obositor… Știi cum e șeful meu, nu mă lasă deloc.

Am vrut să țip: „Minți!” Dar am tăcut. Am așteptat să adoarmă și i-am verificat telefonul. Parolă nouă. M-am simțit ca un hoț în propria casă.

A doua zi am sunat-o pe Andreea, sub pretextul că vreau să-i cumpăr ceva de la farmacie.
— Hei, Andreea… Am văzut poza aia cu tine la mare. Cine era tipul din mijloc?
S-a făcut liniște la celălalt capăt.
— Ah… păi… un prieten de-al surorii mele. Nu-l cunoști.
Vocea ei tremura.

Atunci am știut sigur. Toată lumea știa, numai eu nu.

În zilele următoare am început să-l urmăresc pe Radu. M-am simțit mizerabil făcând asta, dar nu mai aveam încredere în nimic. Într-o vineri seară l-am văzut ieșind dintr-un bloc din cartierul Militari, ținându-se de mână cu o femeie blondă. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu am avut curaj să-l confrunt atunci.

Sâmbătă dimineața am pus totul pe masă: fotografia, mesajele Ioanei, suspiciunile mele.
— Radu, cine e femeia din poza asta?
A încercat să râdă.
— Ce prostii! Nu sunt eu acolo!
I-am arătat poza cu el în geaca aceea.
— Ești sigur?
A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc.
— Bine… Da, sunt eu. Dar nu e ce crezi tu…

A urmat o discuție lungă și dureroasă. Mi-a spus că relația noastră s-a răcit de ani buni și că a găsit alinare în altă parte. Cuvintele lui au fost ca niște cuțite răsucite în rană.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O cameristă? O mamă pentru copiii tăi? O mobilă?
— Nu e așa… Dar nici nu mai știu ce simt…

Am plâns ore întregi. Copiii dormeau în camera lor și nu știau că lumea noastră se prăbușea încet-încet.

În zilele ce au urmat am încercat să găsesc răspunsuri: unde am greșit? Ce a lipsit? De ce nu am văzut semnele? Mama mea mi-a spus:
— Bărbații sunt toți la fel! Trebuie să-l ierți pentru copii!
Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu umbra unei femei fericite doar de dragul aparențelor.

Am decis să divorțăm. A fost greu – familia lui m-a acuzat că distrug totul pentru „o prostie”. Prietenii comuni au început să mă evite. Copiii au plâns mult și m-au întrebat dacă tata nu ne mai iubește.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să mă regăsesc pe mine însămi, femeia care eram înainte să devin doar „soția lui Radu”.

Uneori mă întreb: dacă nu primeam acea fotografie, cât timp aș mai fi trăit în minciună? Câte alte femei ca mine aleg să tacă doar ca să nu-și piardă „familia”? Oare merită să ne sacrificăm fericirea pentru aparențe?