O inimă de mamă frântă: Povestea mea, Irina, și lupta pentru copiii mei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe tata cum vine beat și urlă la noi! — vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Vlad, băiatul meu cel mare, stătea cu ochii în pământ, strângându-și pumnii. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar ploaia bătea în geam ca o amenințare.

Așa a început sfârșitul. După ani de certuri, reproșuri și promisiuni încălcate, am decis să pun capăt căsniciei cu Sorin. Nu mai puteam să-mi văd copiii crescând în frică. Am crezut că divorțul va aduce liniște, dar nu știam că adevărata luptă abia începea.

— Irina, gândește-te bine! — mi-a spus mama la telefon, vocea ei tremurând de grijă. — Copiii au nevoie de un tată. O să fie greu singură…

— Mamă, nu mai pot! Nu vezi ce se întâmplă? Ana plânge noaptea, Vlad nu mai vorbește cu nimeni. Nu pot să-i las așa!

Am semnat actele la notar cu mâinile reci ca gheața. Sorin nu a spus nimic. Doar a privit pe fereastră, cu ochii goi. Când am ieșit pe ușă cu copiii, am simțit că mi se rupe sufletul în două.

La început, am crezut că totul va fi mai bine. Ne-am mutat într-o garsonieră mică din cartierul Titan. Am început să lucrez la două joburi — dimineața la supermarket, seara făceam curățenie la o firmă de contabilitate. Vlad mă ajuta cu Ana, care avea doar 9 ani și încă se temea să doarmă singură.

— Mamă, când o să avem din nou o casă mare? — mă întreba Ana într-o seară, strângându-se lângă mine sub plapuma subțire.

— O să avem, puiule. Promit. Dar trebuie să avem răbdare.

Dar răbdarea lor era pe sfârșite. Vlad a început să lipsească de la școală. Îl găseam uneori în parc, cu niște băieți mai mari, fumând pe ascuns.

— Vlad, ce faci? De ce nu ești la ore?

— Ce contează? Oricum nu-i pasă nimănui! Tata nu mă sună niciodată. Tu ești mereu obosită…

Am simțit cum mă prăbușesc. Încercam să fiu totul pentru ei: mamă, tată, prieten. Dar eram doar o femeie obosită, cu ochii roșii de nesomn și mâinile crăpate de la detergent.

Într-o zi, directoarea școlii m-a chemat la o discuție.

— Doamnă Popescu, Vlad are note tot mai slabe și lipsește frecvent. E un copil bun, dar are nevoie de sprijin.

Am plecat plângând pe stradă. M-am oprit pe o bancă și am privit cerul gri al Bucureștiului. De ce nu reușeam? De ce orice aș fi făcut părea insuficient?

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, l-am găsit pe Vlad certându-se cu Ana.

— E vina ta că tata a plecat! — i-a strigat el.

— Nu e adevărat! — a plâns Ana. — Tu nici măcar nu vorbești cu mama!

Am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Voi credeți că mie îmi e ușor? Voi credeți că nu mă doare?

S-a lăsat o liniște grea. M-am prăbușit pe pat și am plâns în hohote. Copiii s-au apropiat încet și m-au îmbrățișat.

— Iartă-ne, mamă… — a șoptit Vlad.

În acea noapte am decis să cer ajutor. Am mers la asistentul social din sector.

— Doamnă Popescu, nu sunteți singura care trece prin asta. Există grupuri de sprijin pentru mame singure. Vreți să veniți?

La prima întâlnire am cunoscut-o pe Mariana, o femeie care trecuse printr-un divorț asemănător.

— Știi ce e cel mai greu? — mi-a spus ea. — Să nu te simți vinovată pentru tot ce nu poți controla.

Am început să merg regulat la grupuri de sprijin. Încet-încet am învățat să vorbesc despre durerea mea fără rușine. Am început să le spun copiilor cât de mult îi iubesc, chiar dacă nu pot să le ofer tot ce-și doresc.

Vlad a acceptat să meargă la consiliere psihologică la școală. Ana a început să deseneze din nou și să râdă mai des.

Într-o zi, Sorin a venit să-i vadă.

— Irina… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Pot să-i iau pe copii la mine weekendul acesta?

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-i răpesc dreptul de tată, dar nici nu voiam să-i expun din nou la vechile răni.

— Dacă promiți că nu bei… Dacă promiți că ai grijă de ei…

A dat din cap și i-am lăsat să plece cu el. Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, rugându-mă să fie bine.

Când s-au întors, Ana mi-a spus:

— Tata a fost altfel azi. Ne-a dus în parc și ne-a cumpărat înghețată.

Poate că oamenii se pot schimba… Poate că nu totul e pierdut.

Astăzi încă lupt pentru copiii mei. Încerc să fiu puternică pentru ei și pentru mine. Sunt zile când mă simt copleșită de vinovăție și oboseală, dar sunt și zile când râdem împreună și simt că merită tot efortul.

Mă întreb adesea: oare cât poate duce o inimă de mamă? Oare câte sacrificii sunt prea multe? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?