O Întâlnire Neașteptată după Zece Ani: Povestea Regretului și a Pierderii

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din București. El nici măcar nu s-a uitat la mine. Și-a lăsat geaca udă pe scaun, și-a scos pantofii și s-a îndreptat spre dormitor, murmurând același refren obosit: „E doar stres la muncă, Ana.”

Dar eu știam. Simțeam în fiecare fibră a corpului meu că nu era doar stres. Era distanța aceea rece care se lăsa între noi de luni întregi, mesele tăcute, privirile pierdute în telefon, mirosul străin de parfum pe cămașa lui. Prietenele mele îmi spuneau să nu mă gândesc la prostii, dar eu nu mai puteam să dorm nopțile. Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine.” Semnat: „Mona”.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, și m-am întrebat dacă să-l confrunt sau să mă prefac că nu știu nimic. Dar nu am avut curaj. În loc să-i spun, am început să-l urmăresc cu privirea, să-i analizez fiecare gest, fiecare minciună mică.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat iar „la birou”, am ieșit singură la plimbare prin Herăstrău. Ploua mocănește și frunzele ude se lipeau de pantofii mei. M-am oprit la o cafenea mică, unde obișnuiam să mergem când eram studenți. Acolo l-am văzut pe Radu, prima mea iubire. Nu-l mai văzusem de zece ani.

— Ana? Tu ești? a întrebat el uimit.

Am zâmbit stângaci și am simțit cum mi se încălzește fața. Ne-am așezat la o masă și am început să povestim despre viețile noastre. El era divorțat, avea un băiat de șase ani și lucra ca arhitect. Eu i-am spus că sunt căsătorită și că… încerc să-mi dau seama cine sunt.

— Ești fericită? m-a întrebat el direct.

Nu am știut ce să răspund. Am dat din umeri și mi-am privit mâinile tremurânde.

— Știi, Ana, uneori cred că ne pierdem pe drum din cauza fricii de a fi singuri. Dar uneori singurătatea e mai bună decât o minciună trăită zi de zi.

Vorbele lui m-au urmărit zile întregi. Când Vlad venea acasă târziu și nici nu mă privea în ochi, îmi aminteam de privirea sinceră a lui Radu. Într-o noapte, am adormit plângând, cu telefonul în mână, citind iar și iar mesajul Monicăi.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit devreme. L-am privit cum își făcea bagajul pentru „o deplasare la Brașov”. Nu m-am putut abține:

— Vlad, cine e Mona?

S-a oprit brusc și m-a privit ca și cum nu mă recunoștea.

— Ce vrei să spui?

— Am văzut mesajele. Știu tot.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat și a spus:

— Ana… nu mai merge între noi de mult timp. Am încercat să reparăm, dar… cred că ne-am pierdut pe drum.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toți anii aceia în care am sperat că va fi bine, toate serile în care am gătit cina preferată doar ca să-l văd zâmbind… Totul părea inutil.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în apartamentul nostru gol, cu pozele de la nuntă pe perete și cu inima frântă. Prietenele au venit să mă vadă, mama a plâns la telefon, tata mi-a spus că „asta e viața”. Dar nimeni nu putea umple golul din mine.

După câteva luni, l-am reîntâlnit pe Radu. De data asta nu am mai vorbit despre trecut sau despre regrete. Am mers împreună la teatru, am râs ca doi adolescenți și am simțit pentru prima dată după mult timp că trăiesc cu adevărat.

Dar rana trădării nu s-a vindecat ușor. În fiecare dimineață mă întrebam dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să plec mai devreme sau să lupt mai mult pentru căsnicia mea. Sau poate că unele lucruri pur și simplu nu pot fi salvate.

Acum, când privesc în urmă la acei ani pierduți în minciuni și tăceri, mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar din frica de a fi singuri? Și dacă ne dăm seama prea târziu că am pierdut tot ce conta cu adevărat?