O lecție de biologie care mi-a schimbat viața: Adevărul ascuns al familiei mele

— Vlad, vino puțin la masă, te rog! vocea mamei răsuna din bucătărie, cu o notă de nerăbdare pe care nu o puteam ignora. Am lăsat telefonul pe pat și am coborât scările, simțind deja că urma să fiu tras la răspundere pentru ceva. Tata stătea la capătul mesei, cu ziarul în față, iar mama așeza farfuriile cu supă fierbinte.

— Ce-ai făcut la școală azi? m-a întrebat ea, privindu-mă peste ochelari. Am dat din umeri, încercând să par nepăsător.

— Nimic special, am avut biologie. Am discutat despre grupele de sânge și moștenirea genetică, am răspuns, fără să bănuiesc că tocmai asta urma să schimbe totul.

Mama s-a luminat la față, ca și cum ar fi găsit un subiect interesant după o zi plictisitoare. — Și ce-ai învățat?

— Că dacă ambii părinți au grupa A, copilul nu poate avea grupa B, am spus, repetând mecanic ce ne explicase doamna profesoară. Tata a ridicat privirea din ziar, iar mama a zâmbit ușor.

— Da, așa e. Tu ce grupă ai?

— B, am răspuns fără să mă gândesc prea mult. Am făcut analizele anul trecut, ți-am arătat rezultatul, nu-ți amintești?

În clipa aceea, am simțit cum aerul din bucătărie devine greu. Mama a rămas cu lingura suspendată deasupra farfuriei, iar tata a lăsat ziarul jos, uitându-se la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Vlad, sigur ai grupa B? a întrebat mama, vocea ei tremurând ușor.

— Da, sigur. De ce? am întrebat, simțind pentru prima dată o neliniște ciudată.

— Noi amândoi avem grupa A, a spus tata, încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o povară. Nu e posibil să ai grupa B. Poate e o greșeală la analize.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să râd, să glumesc, dar nimeni nu a râs. Mama s-a ridicat de la masă, a intrat în cămară și a început să caute printre acte. Tata a rămas nemișcat, cu ochii fixați pe mine.

— Poate ar trebui să refaci analizele, Vlad, a spus el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu el însuși.

În seara aceea, am stat în camera mea, încercând să-mi amintesc orice detaliu care ar fi putut explica situația. M-am gândit la toate momentele din copilărie când mă simțisem diferit, când tata mă privea cu o răceală inexplicabilă, când mama mă îmbrățișa prea strâns, ca și cum ar fi vrut să compenseze ceva. Am început să caut pe internet despre incompatibilitatea grupelor de sânge, despre erori la maternitate, despre orice ar fi putut să-mi dea o explicație logică.

A doua zi, mama a venit la mine cu ochii umflați de plâns. — Vlad, trebuie să vorbim. Am știut din clipa în care ai spus grupa ta de sânge că ceva nu e în regulă. Dar am sperat că nu va trebui niciodată să-ți spun asta.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce să-mi spui?

— Nu ești fiul lui tata, a spus ea, aproape șoptit. Am avut o relație scurtă cu altcineva, înainte să mă căsătoresc cu el. Nu am știut niciodată sigur, dar am ales să cred că ești al lui. Am vrut să te protejez, să vă protejez pe amândoi.

Am rămas împietrit. Toată viața mea, tot ce crezusem despre mine, despre familia mea, se prăbușea în fața mea. — Cine e tatăl meu? am întrebat, cu vocea spartă.

Mama a început să plângă și mai tare. — Se numea Radu. Era colegul meu de la facultate. Nu am mai vorbit cu el de atunci. Nu a știut niciodată că ai existat.

Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe străzi ore întregi, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Mă simțeam trădat, furios, dar și vinovat pentru durerea pe care o vedeam în ochii mamei. Tata nu mi-a vorbit zile întregi. Îl vedeam cum mă evită, cum se închide în biroul lui, cum se uită la mine ca la un străin.

Într-o seară, l-am găsit pe tata în bucătărie, cu o sticlă de vin pe jumătate goală. — Vlad, nu e vina ta, a spus el, fără să mă privească. Am știut mereu că e ceva diferit la tine, dar te-am iubit ca pe fiul meu. Nu știu dacă pot să trec peste asta, dar nu vreau să te pierd.

Am izbucnit în plâns. — Nici eu nu vreau să vă pierd. Sunteți singura familie pe care am cunoscut-o vreodată.

Au urmat săptămâni de tăcere, de priviri furișe, de discuții șoptite între părinți. Am simțit cum casa noastră se transformă într-un câmp de bătălie, unde fiecare gest era interpretat, fiecare cuvânt era o armă. Mama încerca să repare lucrurile, să ne aducă împreună, dar rana era prea adâncă.

Într-o zi, am decis să-l caut pe Radu. Am găsit un număr de telefon pe internet, după ce am răscolit forumuri și rețele sociale. L-am sunat, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

— Alo? a răspuns o voce gravă.

— Bună ziua, mă numesc Vlad. Cred că… cred că sunteți tatăl meu biologic.

A urmat o tăcere lungă, apoi un oftat greu. — Cum ai aflat?

— Mama mi-a spus. Am aflat dintr-o întâmplare, la o lecție de biologie.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, la marginea orașului. Radu era un bărbat înalt, cu ochii verzi ca ai mei. Am vorbit ore întregi, despre viață, despre greșeli, despre alegeri. Mi-a spus că a iubit-o pe mama, dar că viața i-a despărțit. Nu a avut niciodată copii, iar vestea că are un fiu l-a copleșit.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Nu știam cui aparțin, cine sunt cu adevărat. Mama mă privea cu teamă, tata cu tristețe, iar eu mă simțeam prins între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-i iert pe toți, să mă iert pe mine pentru că am deschis cutia Pandorei. Dar uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut acea lecție de biologie, aș fi trăit toată viața într-o minciună? Sau adevărul, oricât de dureros, e singura cale spre libertate?

Poate că nu sângele ne face familie, ci iubirea și iertarea. Dar voi ce credeți? Ați fi vrut să aflați adevărul, chiar dacă ar fi distrus tot ce știați despre voi?