O mamă între dorințe și sacrificii: Povestea Anei și a fiului ei, Vlad

— Vlad, nu mai pot! strigă soțul meu, Mihai, trântind ușa de la bucătărie. Era trecut de ora opt, iar ciorba abia mai fumega pe masă. Vlad, băiatul nostru de 14 ani, stătea cu ochii în telefon, ignorându-ne pe amândoi. Eu, Ana, încercam să țin totul sub control, dar simțeam cum totul îmi scapă printre degete.

— Mihai, te rog, nu ridica tonul, am spus încet, cu vocea tremurândă. Vlad, lasă telefonul și hai la masă!

Vlad a oftat, s-a ridicat fără chef și s-a așezat la masă. Mihai s-a așezat și el, dar privirea lui era rece, tăioasă. De câteva luni, totul se schimbase între noi. Mihai era mereu nervos, obosit, iar Vlad devenise tot mai retras. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să fiu liantul care ține familia laolaltă, dar simțeam că nu mai am putere.

În acea seară, după ce Vlad s-a retras în camera lui, l-am auzit pe Mihai vorbind la telefon, în șoaptă, cu cineva. Am ciulit urechile fără să vreau. „Da, da, începem renovarea de săptămâna viitoare. Nu, Ana nu știe încă, dar o să-i spun. Vlad rămâne cu mine, ea poate merge la mama ei cu Irina.” Am simțit cum mi se strânge inima. Renovarea casei era planificată pentru toamnă, când Vlad avea să fie în tabără, iar eu urma să merg cu Irina, fetița noastră de 7 ani, la părinții mei, la țară. Dar Mihai schimbase totul fără să mă întrebe.

Am intrat în bucătărie, încercând să-mi ascund furia. — Mihai, ce se întâmplă? De ce ai devansat renovarea?

El s-a uitat la mine, obosit. — Ana, nu mai putem amâna. Casa are nevoie de reparații urgente. Și… cred că e mai bine să stăm separați o vreme.

— Separat? am întrebat șocată. Ce vrei să spui?

— Vlad rămâne cu mine, tu pleci cu Irina la ai tăi. Avem nevoie de spațiu.

Am simțit cum mă prăbușesc. Vlad era sufletul meu, băiatul pe care l-am crescut cu atâta dragoste, cu care împărțisem toate bucuriile și grijile. Cum să-l las aici, cu Mihai, când știam cât de tensionată era relația lor? Vlad avea nevoie de mine, iar eu aveam nevoie de el.

În acea noapte, nu am putut dormi. M-am dus la Vlad, care stătea cu căștile pe urechi, uitându-se la un videoclip pe YouTube. M-am așezat lângă el pe pat. — Vlad, tati, cum te simți?

El a ridicat din umeri. — Nu știu, mama. Tata e mereu nervos, tu plângi tot timpul… Nu mai vreau să fiu aici.

M-am strâns lângă el, cu lacrimi în ochi. — Știi că te iubesc, nu? Orice s-ar întâmpla, eu sunt aici pentru tine.

— Știu, dar nu mai pot, mama. Mă simt ca o minge între voi doi.

Am simțit cum mă sfâșie cuvintele lui. Îmi doream să-l protejez, dar nu știam cum. A doua zi, am încercat să vorbesc cu Mihai. — Mihai, nu putem să-l lăsăm pe Vlad aici, nu vezi cât de rău îi face atmosfera asta?

— Ana, nu mai dramatiza. E băiat mare, trebuie să învețe să fie tare.

— Nu așa! Nu cu țipete și reproșuri!

— Ana, eu muncesc, tu stai acasă și tot tu te plângi. Poate ar trebui să te gândești la ce faci greșit.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la mama, la țară, cu Irina, dar gândul mi-a rămas la Vlad. Îl sunam zilnic, dar el răspundea tot mai rar. Mama mă privea cu milă. — Ana, poate ar trebui să te gândești la tine, la copii. Dacă nu ești fericită, nici ei nu vor fi.

— Nu pot, mamă. Nu pot să-l las pe Vlad acolo, dar nici nu pot să-l iau cu forța. Mihai nu vrea să-l lase.

— Atunci luptă, fata mea. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia copilul.

Într-o zi, Vlad m-a sunat plângând. — Mama, nu mai pot! Tata a țipat la mine că am luat o notă mică la mate. Vreau să vin la tine!

Am lăsat totul baltă și am plecat spre oraș. Când am ajuns, Vlad mă aștepta la poartă, cu rucsacul în spate. Mihai a ieșit furios. — Unde crezi că-l duci?

— Acasă, Mihai. Acasă, la mine. Vlad are nevoie de liniște, nu de scandaluri.

— Nu ai dreptul!

— Ba da, am. Sunt mama lui și nu o să-l las să sufere.

Am plecat cu Vlad, iar Mihai a rămas în poartă, urlând după noi. În drum spre țară, Vlad a început să plângă. — Îmi pare rău, mama. Poate e vina mea că vă certați.

— Nu, Vlad, nu e vina ta. Noi, adulții, suntem de vină. Tu nu trebuie să porți povara asta.

La țară, Vlad a început să-și revină. A ajutat-o pe mama la grădină, a ieșit cu Irina la joacă, a început să zâmbească din nou. Dar eu știam că rana rămâne.

Mă uitam la el, la Irina, și mă întrebam: oare am făcut bine? Oare am ales corect? Poate că, uneori, dragostea de mamă nu e de ajuns să vindece totul. Dar cât de departe ai merge ca să-ți protejezi copilul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?