O mână de coacăze negre – Povestea unei familii sfâșiate între trădare și iertare

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau la masă cu el! am izbucnit, trântind furculița pe faianța rece a mesei din grădină. Era o seară caldă de iulie, iar mirosul de coacăze negre proaspăt culese plutea în aer. Tata tăcea, cu privirea în farfurie, iar mama încerca să salveze aparențele, zâmbind forțat către Ilinca, fiica mea de șaisprezece ani, care se juca absent cu telefonul.

— Ce s-a întâmplat, Ana? a întrebat mama, vocea ei tremurând ușor.

— Întreabă-l pe el! am răspuns, arătând spre Mihai, soțul meu. Nu mai pot să tac. Toată lumea trebuie să știe adevărul!

Mihai a ridicat ochii spre mine, obosit și resemnat. — Ana, te rog…

— Nu! Nu mai pot! De luni de zile simt că ceva nu e în regulă. Am găsit mesajele. Am văzut pozele. Ai o altă femeie, Mihai! Cum ai putut?

Ilinca a ridicat privirea din telefon, ochii ei mari și căprui plini de uimire și furie. — E adevărat? a șoptit ea.

Mihai a oftat adânc și a dat din cap. — Da, Ilinca. Îmi pare rău.

În acel moment am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Mama a început să plângă încet, tata s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. Ilinca s-a ridicat brusc și a fugit în casă, trântind ușa după ea. Am rămas singură cu Mihai și cu o liniște apăsătoare care părea să sufoce totul.

A doua zi dimineață, Mihai a plecat. Nu am încercat să-l opresc. Ilinca nu mi-a vorbit o săptămână întreagă. Mergea la liceu, venea acasă târziu și se închidea în cameră. Mama încerca să mă ajute cum putea: gătea prăjituri cu coacăze negre, îmi aducea ceaiuri și îmi spunea că timpul vindecă orice rană. Dar rana mea era adâncă și sângera zilnic.

Au trecut luni. Am divorțat în liniște, fără scandaluri publice sau certuri aprinse. Dar liniștea era doar la suprafață. În sufletul meu era furtună: mă simțeam vinovată că nu am văzut semnele mai devreme, că nu am fost destul de bună pentru Mihai, că nu am știut să-mi protejez copilul de această durere.

Ilinca s-a schimbat mult după acea vară. A devenit tăcută, retrasă, mereu cu ochii în telefon sau cu căștile pe urechi. Încercam să vorbesc cu ea:

— Ilinca, vrei să mergem la film? Sau poate la cofetărie?

— Nu am chef.

— Vrei să povestim? Să-mi spui ce simți?

— Lasă-mă în pace!

Mă durea fiecare refuz ca o palmă peste față. M-am întrebat de nenumărate ori dacă nu cumva ea mă învinovățea pentru tot ce s-a întâmplat. Poate credea că eu am stricat familia noastră.

Într-o zi, când m-am întors acasă de la serviciu, am găsit-o plângând pe Ilinca în grădină, lângă tufa de coacăze negre.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Toți râd de mine la școală… Zic că sunt fata aia cu părinții divorțați… Că tata are altă familie acum… De ce ni s-a întâmplat nouă asta?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Atunci am realizat cât de mult suferise și ea și cât de puțin reușisem să o ajut.

Anii au trecut greu. Am încercat să reconstruiesc relația cu Ilinca pas cu pas: am mers împreună la munte, am gătit împreună prăjituri cu coacăze negre după rețeta mamei, am vorbit despre orice altceva decât despre Mihai. Dar mereu rămânea între noi un zid invizibil.

Într-o zi, când Ilinca avea deja douăzeci și unu de ani și era studentă la Cluj, m-a sunat plângând:

— Mamă… Am nevoie să vii la mine… Acum…

Am luat primul tren spre Cluj fără să stau pe gânduri. Am găsit-o pe Ilinca într-un apartament micuț, dezordonat, cu ochii umflați de plâns.

— Ce s-a întâmplat?

— M-am certat cu iubitul meu… Mi-e frică să nu pățesc ca tine… Să fiu trădată… Să rămân singură…

Am stat toată noaptea de vorbă. I-am povestit tot ce nu avusesem curajul să-i spun: cât de mult m-a durut despărțirea de Mihai, cât de vinovată m-am simțit, cât de greu mi-a fost să mă ridic din pat dimineața. I-am spus că nu e vina ei și că uneori oamenii greșesc fără să-și dea seama cât rău fac celor din jur.

A doua zi dimineață am ieșit împreună în piață și am cumpărat o pungă mare de coacăze negre. Le-am mâncat pe drum spre gară, râzând pentru prima dată după mulți ani.

Acum stau din nou în grădina mamei, ținând în palmă o mână de coacăze negre proaspete. Mama nu mai e demult printre noi – dar îi simt prezența în fiecare colț al grădinii. Ilinca vine acasă mai des acum; uneori gătim împreună sau stăm pur și simplu la povești până târziu.

Mihai are o altă familie; uneori îl văd pe stradă și mă salută politicos. Nu-l mai urăsc – dar nici nu cred că pot uita vreodată tot ce s-a întâmplat.

M-am întrebat adesea: oare putem ierta cu adevărat? Putem începe din nou fără să ne uităm peste umăr? Sau rănile trecutului rămân mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile?

Poate că iertarea nu înseamnă să uiți sau să scuzi răul făcut – ci doar să accepți că viața merge înainte și că meriți să fii fericit din nou. Voi ce credeți? Se poate ierta cu adevărat? Sau purtăm mereu cu noi gustul amar al trecutului?