O masă împărțită cu o străină – Povestea mea cu tanti Viorica

— Nu vă supărați, pot să mă așez aici? Toate mesele sunt ocupate, am mințit eu, privind-o pe bătrâna care sorbea încet dintr-o ciorbă de burtă. Avea o eșarfă veche, cu flori albastre, și ochii pierduți undeva în aburii farfuriei. M-a privit mirată, apoi a dat din cap aprobator, fără să spună nimic. M-am așezat, simțind cum inima îmi bate mai tare decât de obicei. Nu știam de ce făcusem asta. Poate pentru că și eu mă simțeam singur în seara aceea, poate pentru că ploaia de afară părea să apese pe umerii tuturor.

— Vă place ciorba? am întrebat, încercând să sparg tăcerea.

— E bună… dar nu ca cea pe care o făcea soțul meu, a răspuns ea, cu un zâmbet trist. Se numea Viorica, aveam să aflu mai târziu. Și avea 78 de ani.

Așa a început povestea mea cu tanti Viorica. O poveste care nu trebuia să fie nimic mai mult decât o masă împărțită într-o seară ploioasă, dar care s-a transformat într-o legătură ce mi-a schimbat viața.

Am vorbit atunci despre vreme, despre mâncare, despre cum s-a schimbat Bucureștiul în ultimii ani. Ea mi-a povestit despre fiul ei, Radu, plecat în Italia de peste zece ani și care nu mai dăduse niciun semn de viață de Crăciunul trecut. Eu i-am spus despre jobul meu la call-center și despre cât de greu e să găsești prieteni adevărați după 30 de ani.

— Știi ce e cel mai greu? Să nu ai cu cine bea o cafea dimineața. Să nu ai cui spune „Noapte bună”. Să nu te întrebe nimeni dacă ai ajuns acasă cu bine. Asta doare cel mai tare la bătrânețe, mi-a spus ea, cu voce tremurată.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de bunica mea, pe care n-o mai vizitasem de luni bune. Am simțit rușine și vinovăție. Am stat acolo aproape două ore, iar când am plecat, tanti Viorica mi-a mulțumit cu ochii în lacrimi.

A doua zi am postat pe Facebook o poză cu noi doi la masă și am scris câteva rânduri despre cât de mult poate însemna un gest mic pentru cineva singur. Nu mă așteptam la nimic. Dar postarea a devenit virală. Oameni pe care nu-i cunoșteam au început să-mi scrie mesaje: „Mi-ai adus aminte de bunicul meu”, „Și eu am o vecină singură, o să merg să stau de vorbă cu ea”.

În zilele următoare am început să mă întâlnesc tot mai des cu tanti Viorica. Mergeam împreună la piață, îi duceam cumpărăturile acasă și stăteam la povești ore întregi. Îmi povestea despre tinerețea ei la țară, despre cum a venit la București după război, despre dragostea vieții ei – nea Sandu – și despre cum l-a pierdut într-o iarnă grea.

Într-o zi, când i-am dus niște cozonac făcut de mama, am găsit-o plângând. Pe masă era o scrisoare de la fiul ei. O scrisoare scurtă, rece: „Mamă, nu pot veni anul ăsta acasă. Am prea mult de lucru. Sănătate.”

— De ce copiii uită? De ce nu mai au timp? m-a întrebat ea printre suspine.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am gândit la părinții mei, la cât de rar îi sunam și eu. La cât de ușor e să te pierzi în grijile zilnice și să uiți că undeva cineva te așteaptă.

Familia mea a aflat repede despre prietenia noastră. Mama a fost încântată: „Foarte frumos din partea ta!” Tata însă a ridicat din sprâncene: „Ai grijă să nu te implici prea mult. Oamenii pot profita.”

Prietenii mei au râs: „Ce faci, te-ai apucat să adopți bunici?” Dar eu simțeam că fac ceva important. Că pentru prima dată după mult timp, viața mea avea un sens.

Au urmat luni în care am trecut împreună prin tot felul de întâmplări: am mers la spital când tanti Viorica a avut nevoie de analize; am petrecut Paștele împreună; i-am făcut cunoștință cu părinții mei; am râs și am plâns împreună.

Dar nu totul a fost ușor. Într-o zi, când am ajuns la ea acasă, am găsit-o căzută pe jos. Am chemat salvarea și am stat cu sufletul la gură până când medicii mi-au spus că va fi bine. Atunci am realizat cât de fragil e totul și cât de repede se poate termina.

După acel episod, familia ei – o nepoată pe care abia o cunoștea – a venit să mă întrebe cine sunt și ce caut în viața bătrânei. M-au privit cu suspiciune: „Nu vrei ceva de la ea? Nu vrei casa?”

M-a durut neîncrederea lor. Dar tanti Viorica le-a spus clar: „E singurul care mi-a adus bucurie în ultimii ani.”

Povestea noastră a ajuns din nou pe internet – un ziar local a scris despre noi. Unii ne-au lăudat, alții au spus că facem totul pentru atenție. Dar pentru mine conta doar zâmbetul ei când îi aduceam flori sau când îi citeam din poeziile lui Nichita Stănescu.

Acum, când scriu aceste rânduri, tanti Viorica nu mai e printre noi. A plecat liniștită într-o dimineață de primăvară, cu mâna mea strânsă în a ei.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut destul pentru ea. Dacă gesturile mele mici au contat cu adevărat sau dacă totul a fost doar o iluzie împotriva singurătății.

Oare câți dintre noi trecem zilnic pe lângă oameni singuri fără să-i vedem? Oare cât ar costa să le oferim puțin din timpul nostru? Poate că nu putem schimba lumea, dar putem schimba lumea unui om.