O noapte care a schimbat totul: Povara unei greșeli

— Nu trebuia să o lași singură nici măcar o secundă! Ai idee ce s-ar fi putut întâmpla? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de sunetul ceainicului care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau, iar privirea mi se învârtea între podeaua tocită și ochii lui plini de furie. Mara, nepoata mea de șapte ani, stătea pe canapea, cu genunchii la piept, privind în gol.

Îmi amintesc fiecare detaliu din acea noapte ca și cum s-ar fi întâmplat acum cinci minute. Vlad și soția lui, Irina, mă rugaseră să o păzesc pe Mara cât timp mergeau la aniversarea unui prieten. Era târziu, iar eu eram obosită după o zi lungă la serviciu. Am adormit pe fotoliu, cu televizorul bâzâind în surdină. Când m-am trezit, Mara nu mai era în sufragerie. Am găsit-o abia după zece minute de căutări disperate, plângând în baie, cu o rană superficială la genunchi și cu fața scăldată în lacrimi. Se speriase când încercase să ajungă la dulapul cu biscuiți și alunecase pe gresie.

— Nu a fost nimic grav! am încercat să mă apăr atunci, dar Vlad nu voia să audă. — Nimic grav? Dacă lovea capul? Dacă nu o găseai la timp? Ai idee prin ce am trecut când ne-ai sunat plângând?

De atunci, ceva s-a rupt între noi. Vlad nu mi-a mai adus-o pe Mara niciodată fără să fie și el sau Irina de față. M-a privit mereu cu o răceală pe care nu i-o știam. Eu am rămas cu vinovăția și cu întrebarea: unde am greșit atât de tare?

În fiecare dimineață, când mă uitam în oglindă, vedeam o femeie de 56 de ani, cu părul încărunțit la tâmple și ochii obosiți de nopți nedormite. Mă simțeam inutilă și respinsă. Îmi lipsea râsul Marei, îmi lipsea să-i citesc povești înainte de culcare sau să-i fac clătite duminica dimineața. Dar cel mai tare mă durea tăcerea lui Vlad. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când el avea doar opt ani. Am muncit pe rupte ca să nu-i lipsească nimic și am crezut că legătura noastră e indestructibilă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Am stat mult timp în fața ușii, strângând în mână o carte pentru Mara și un borcan cu dulceață de vișine făcută după rețeta mamei mele. Când Irina mi-a deschis ușa, m-a privit surprinsă și puțin jenată.

— Vlad nu e acasă încă… Vrei să intri?

Am intrat și am văzut-o pe Mara desenând la masă. S-a uitat la mine cu ochi mari și triști.

— Bunico… tu mai vii la mine? a întrebat încet.

Mi-au dat lacrimile. M-am aplecat lângă ea și i-am șoptit:

— Mi-e tare dor de tine, puiule.

Irina a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas doar eu și Mara, iar liniștea dintre noi era apăsătoare. I-am dat cartea și dulceața. A zâmbit timid.

— Tata zice că trebuie să fiu atentă când sunt cu tine… că uneori uiți lucruri.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Nu puteam să-i spun unui copil cât de mult mă doare ceea ce s-a întâmplat sau cât de greu îmi este fără ea.

Când Vlad a ajuns acasă, m-a găsit pe canapea, ținând-o pe Mara în brațe. S-a oprit în prag, cu privirea aceea rece care mă făcea să mă simt mică.

— Ce cauți aici?

— Am venit doar să-mi văd nepoata… Nu vreau să vă deranjez.

— Nu e vorba despre deranj! E vorba că nu pot avea încredere că ești atentă! Nu pot risca din nou!

— Vlad, sunt mama ta! Am făcut o greșeală… Dar nu merit să fiu alungată din viața voastră pentru asta!

A tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— Poate că ai dreptate… Dar nu pot uita panica din acea noapte. Nu pot uita cum ai sunat plângând că ai pierdut-o pe Mara.

Am plecat capul și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Irina a venit lângă Vlad și i-a pus mâna pe umăr.

— Vlad… poate ar trebui să încercăm să mergem mai departe. Și eu am fost supărată, dar Mara are nevoie de bunica ei.

Vlad s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii lui nu doar furie, ci și oboseală și tristețe.

— O să încerc… Dar te rog, mamă, dacă simți că nu poți avea grijă de ea într-o zi… spune-ne! Nu trebuie să le faci pe toate singură!

Am dat din cap și am simțit o ușurare amară. Știam că drumul spre iertare va fi lung și greu. Dar pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

În acea noapte am stat trează mult timp, gândindu-mă la cât de fragile sunt legăturile dintre noi. O clipă de neatenție poate schimba totul. Dar oare putem găsi puterea să ne iertăm unii pe alții? Sau rămânem prizonieri ai greșelilor trecutului?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să se gândească la cât de ușor se poate rupe ceva ce ai construit toată viața… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?