O nuntă cu flori de copii: Povestea mea ca învățătoare în România

— Nu vreau să mă mărit fără ei, mamă! am izbucnit, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina galbenă a becului vechi. Mama, cu mâinile pline de făină, s-a oprit din frământat aluatul pentru cozonaci și m-a privit lung, cu o sprânceană ridicată. — Irina, nu poți să aduci toată clasa la nuntă. Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică socrii tăi? Am simțit cum mi se strânge inima. Mă gândeam la chipurile lor, la ochii mari și curioși ai lui Radu, la zâmbetul timid al Ilincăi, la râsetele zgomotoase ale lui Vlad. Eram învățătoare de patru ani în satul ăsta uitat de lume, și copiii mei erau tot ce aveam mai drag. Părinții mei nu înțelegeau. Nici măcar viitorul meu soț, Cătălin, nu părea să priceapă de ce insist atât. — Irina, e nunta noastră, nu o serbare școlară, mi-a spus el într-o seară, încercând să mă ia în brațe. Dar eu m-am tras, cuprinsă de o neliniște pe care nu reușeam să o explic.

În sat, lumea vorbea. „Asta-i nebună, vrea să-și aducă toți copiii la nuntă! Parcă n-ar avea familie!” Am auzit-o pe tanti Viorica, vecina de peste drum, șușotind cu o altă femeie la poartă. M-am simțit mică, rușinată, dar și furioasă. De ce nu puteam să fac ce simțeam? De ce trebuia să mă supun așteptărilor altora?

Într-o zi, după ore, am rămas cu copiii în clasă. — Doamna, o să veniți la noi și după ce vă măritați? m-a întrebat Maria, cu ochii umezi. Am simțit un nod în gât. — Sigur că da, Maria. N-o să vă las niciodată. Dar… aș vrea să veniți și voi la nunta mea. Să fiți domnișoarele și cavalerii mei de onoare. Să duceți flori, să aduceți verighetele, să fiți alături de mine. Copiii au izbucnit în aplauze și chiote. Unii au început să plângă de bucurie. În acel moment, am știut că fac ceea ce trebuie.

Dar acasă, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Tata a bătut cu pumnul în masă: — Nu vreau să văd copii alergând printre mese! O să râdă lumea de noi! Cătălin a încercat să mă convingă să renunț: — Irina, e prea mult. Nu putem să-i invităm pe toți. Poate doar pe câțiva… Dar nu puteam să aleg. Cum să-i spun lui Radu că el nu poate veni, dar Vlad da? Cum să-i spun Ilincăi că nu e destul de importantă? Am plâns nopți la rând, simțindu-mă prinsă între două lumi: cea a familiei mele de sânge și cea a familiei pe care mi-o construisem la școală.

Într-o seară, am ieșit pe prispă, cu mama după mine. — Irina, tu știi că te iubesc. Dar lumea nu o să înțeleagă. O să spună că nu-ți respecți familia, că nu ții la tradiții. Am oftat adânc. — Mamă, copiii ăștia sunt tot ce am. Unii n-au mamă, alții n-au tată. Pentru ei, școala e singurul loc unde se simt iubiți. Nu pot să-i las pe dinafară. Mama m-a privit lung, apoi m-a strâns în brațe. — Fă cum simți, fată dragă. Dar să fii pregătită să plătești prețul.

Ziua nunții a venit cu soare și cu miros de iarbă proaspăt cosită. Copiii au venit îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, cu flori de câmp în mâini și cu ochii strălucind de emoție. Radu, cu costumul lui prea mare, ținea cutiuța cu verighete ca pe o comoară. Ilinca, cu o coroniță de margarete, tremura de emoție. Când am intrat în biserică, toți ochii s-au întors spre noi. Unii au zâmbit, alții au șoptit ceva printre dinți. Dar eu nu mai auzeam nimic. Eram acolo, cu copiii mei, cu familia mea.

La masă, unii invitați au strâmbat din nas când copiii au început să danseze și să râdă. Socrul meu a venit la mine, roșu la față: — Irina, nu se face așa ceva! Dar eu i-am zâmbit și i-am spus: — Pentru mine, asta e familia. Asta e fericirea mea.

Spre seară, când s-a lăsat răcoarea, copiii au venit la mine, unul câte unul, să-mi mulțumească. — Doamna, a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, mi-a șoptit Vlad, cu ochii în lacrimi. Atunci am știut că am făcut ceea ce trebuia, chiar dacă am supărat pe unii.

Acum, după ani, mă uit la pozele de la nuntă și văd zâmbetele copiilor, bucuria lor sinceră. Unii dintre ei au plecat la oraș, alții au rămas în sat. Dar toți își amintesc de ziua aceea ca de o sărbătoare a iubirii și a speranței.

Mă întreb adesea: ce înseamnă, de fapt, familia? E oare doar sângele sau și sufletul? Oare am greșit că am ales cu inima și nu cu mintea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?