O Nuntă de Neuitat: Trădarea lui Andrei

Într-o zi însorită de mai, când florile de liliac își răspândeau parfumul dulce în aer, mă aflam în fața altarului, îmbrăcată în rochia albă pe care o visam de mică. Inima îmi bătea cu putere, dar nu din cauza emoției unei mirese obișnuite, ci din cauza unui secret pe care îl purtam în suflet. Ariana: „Andrei, știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume, dar astăzi nu voi rosti jurămintele pe care le-am pregătit. În schimb, am ceva de spus tuturor celor prezenți aici.” Andrei: „Ariana, ce faci? Ești bine?” Ariana: „Am descoperit ceva ce nu pot ignora. În ultimele săptămâni, am primit mesaje care mi-au deschis ochii asupra adevărului.” Am simțit cum privirile invitaților se îndreptau spre mine, iar un murmur de confuzie a început să se răspândească prin mulțime. Mama mea, Elena, stătea cu mâna la gură, iar tatăl meu, Ion, părea că nu-și poate crede urechilor. Ariana: „Aceste mesaje sunt de la o femeie pe nume Ioana. Ea mi-a spus că tu, Andrei, ai avut o relație cu ea în ultimele luni.” Andrei: „Ariana, te rog, nu aici…” Ariana: „Ba da, aici! Toată lumea trebuie să știe cine ești cu adevărat.” Am scos telefonul din buzunarul rochiei și am început să citesc mesajele cu voce tare. Fiecare cuvânt era ca o lovitură de cuțit în inima mea, dar știam că trebuie să continui. „Dragul meu Andrei, abia aștept să te văd din nou. Mi-e dor de tine și de nopțile noastre împreună…” Liniștea din sală era apăsătoare. Oamenii priveau șocați, iar unii chiar își acopereau fețele cu mâinile. Ariana: „Cum ai putut să-mi faci asta? Cum ai putut să trăiești o minciună?” Andrei: „Ariana, te rog… nu e ceea ce pare.” Ariana: „Atunci ce este? Explică-mi!” Dar Andrei nu avea niciun răspuns. Stătea acolo, cu capul plecat, incapabil să se apere. În acel moment, am simțit cum durerea se transformă în furie și am decis că nu voi mai fi victima minciunilor lui. Ariana: „Aceasta este ultima dată când îți mai dau ocazia să mă rănești. Îmi iau viața înapoi și nu voi mai permite nimănui să mă trateze astfel.” Am aruncat buchetul de flori pe podea și am ieșit din biserică, lăsându-i pe toți în urmă. Afară, aerul proaspăt mi-a umplut plămânii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Dar nu erau lacrimi de tristețe, ci de eliberare. În acea zi am învățat că iubirea adevărată nu ar trebui să doară și că merităm mai mult decât minciuni și trădări. Ariana (reflectând): „Oare iubirea adevărată chiar există sau este doar o iluzie pe care ne-o creăm pentru a ne simți mai puțin singuri?” Această întrebare mi-a rămas în minte mult timp după acea zi fatidică și m-a făcut să mă întreb dacă voi mai avea vreodată curajul să iubesc din nou.