O scrisoare care a schimbat totul – Prețul sacrificiului matern într-o familie românească

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am lăsat o scrisoare pe masă. Să ai grijă de fete.

Cuvintele lui Radu încă îmi răsună în minte, deși au trecut aproape zece ani de atunci. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar eu tocmai mă întorsesem de la muncă, obosită și cu mâinile pline de sacoșe. Am găsit ușa apartamentului întredeschisă și liniștea aceea apăsătoare care prevestește o furtună. Pe masa din bucătărie, printre farfuriile nespălate și temele fetelor, era o foaie mototolită. Scrisul lui Radu, grăbit și tremurat, mi-a tăiat respirația: „Maria, nu mai pot. Îmi pare rău. Ai grijă de fete. Poate tu vei reuși să le oferi ce eu n-am putut.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am urlat în pernă toată noaptea, ca să nu le trezesc pe Ana și Irina. Aveau doar 10 și 7 ani atunci. Nu am avut timp să plâng prea mult; viața nu-ți dă răgaz când ai copii mici și facturi neplătite.

A doua zi dimineață, Ana m-a întrebat:
— Unde e tata?

Am mințit-o. Am spus că a plecat la muncă în provincie și că se va întoarce curând. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, iar Radu nu a mai dat niciun semn. Am aflat mai târziu că plecase cu altcineva, o femeie mai tânără din cartier. M-am simțit trădată, dar nu aveam timp să mă gândesc la mine.

Viața noastră s-a transformat într-o luptă continuă. Salariul meu de vânzătoare la supermarket abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Fetele creșteau, iar eu mă topeam pe dinăuntru de oboseală și griji. Seara, după ce le culcam, mă uitam la pereții scorojiți ai apartamentului și mă întrebam dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea aspră cu Radu, poate că nu i-am arătat destul dragoste…

Anii au trecut greu. Ana a devenit adolescentă rebelă, mereu cu căștile în urechi și cu ochii dați peste cap la orice încercare de dialog.
— Nu mă mai bate la cap, mamă! Toți au telefoane noi, numai eu am rabla asta!

Irina era mai tăcută, dar simțeam că suferă în felul ei. Odată am găsit-o plângând în baie, strângând la piept o poză veche cu Radu.
— De ce nu vine tata acasă? Ce-am făcut noi?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru lipsa tatălui lor, pentru sărăcia noastră, pentru faptul că nu puteam să le ofer mai mult decât haine second-hand și dulciuri doar de sărbători.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii:
— M-au făcut săracă la școală… Au râs că n-am adidași de firmă…

Am strâns-o în brațe și i-am promis că va fi bine. Dar nu știam cum să fac asta. Am început să lucrez suplimentar la curățenie în blocuri ca să strâng bani pentru rechizite și haine noi. Mâinile mi s-au crăpat de la detergenți, spatele mă durea mereu, dar nu aveam voie să cedez.

Într-o seară, după ce fetele adormiseră, am găsit vechea scrisoare a lui Radu într-un sertar. Am recitit-o de zeci de ori, încercând să înțeleg unde am greșit. M-am întrebat dacă sacrificiul meu are vreun rost sau dacă totul e doar o pedeapsă fără sfârșit.

Anii au trecut ca prin vis. Ana a terminat liceul cu greu și a plecat la facultate în Cluj. Irina a rămas cu mine, dar era tot mai distantă.
— Mamă, vreau să plec și eu… Nu mai suport să stau aici…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea fusese despre ele, despre a le proteja și a le oferi un viitor mai bun. Dar când au început să plece una câte una, m-am trezit singură într-un apartament prea mare pentru liniștea care mă apăsa.

Într-o duminică ploioasă, Ana m-a sunat:
— Mamă… știi… poate ar trebui să te gândești și la tine. Să ieși cu cineva… Să faci ceva pentru sufletul tău.

Am râs amar:
— La vârsta mea? Cine ar vrea o femeie obosită ca mine?

Dar vorbele ei mi-au rămas în minte. Pentru prima dată după mulți ani, m-am uitat în oglindă altfel: nu ca mama sacrificată sau soția părăsită, ci ca femeia Maria. Am început să ies la plimbări prin parc, să citesc din nou cărți vechi și chiar să merg la un curs de pictură la Casa de Cultură.

Irina m-a privit mirată când m-a văzut pictând:
— Mamă… tu chiar poți fi fericită fără noi?

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi:
— Nu știu încă… Dar cred că merit să încerc.

Astăzi stau singură în bucătăria micuță din Drumul Taberei și ascult ploaia bătând în geamuri. Fetele vin rar acasă; fiecare are viața ei acum. Uneori mă apasă singurătatea ca o povară grea, alteori simt o liniște pe care n-am cunoscut-o niciodată.

Mă întreb adesea: oare e un păcat că-mi doresc puțină pace pentru mine? Oare sacrificiul unei mame trebuie să fie fără sfârșit? Sau avem dreptul, măcar la bătrânețe, să ne regăsim pe noi înșine?

Voi ce credeți? E greșit să-ți dorești liniște după o viață de sacrificii?