O vară la malul mării: între trădare, tăcere și regăsire

— Nu-mi spune că iar ai uitat să iei pâinea, Vlad! Am strigat din bucătăria apartamentului închiriat la Constanța, cu mâinile tremurând de nervi și oboseală. Era prima zi de vacanță și deja simțeam că ceva nu e în regulă. Vlad, soțul meu de doisprezece ani, s-a uitat la mine cu ochii goi, fără să răspundă. Mara, fetița noastră de șapte ani, se juca pe covor cu scoicile adunate de pe plajă, neatinsă de tensiunea care plutea în aer.

Am încercat să ignor răceala lui Vlad. Poate era doar obosit după drum. Dar în zilele ce au urmat, distanța dintre noi a crescut. Seara, când Mara adormea, încercam să-l provoc la discuții.

— Vlad, ce se întâmplă cu noi? De ce simt că nu mai suntem o familie?

El ofta adânc și se uita pe geam, spre luminile portului.

— Nu știu… Poate doar ți se pare.

Dar nu mi se părea. Simțeam cum fiecare gest al lui era calculat, cum fiecare atingere era absentă. Într-o noapte l-am surprins scriind mesaje pe telefon, zâmbind. Când m-a văzut, a ascuns repede telefonul sub pernă.

— Cu cine vorbești la ora asta?

— Cu Radu, de la birou. Avem niște probleme cu proiectul.

Nu l-am crezut. Radu era genul care nu răspundea niciodată la telefon după ora șase. Am simțit un nod în stomac și am știut că ceva grav se întâmplă.

Într-o dimineață, Mara a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce nu mai râde tati cu noi?

Am strâns-o în brațe și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Ce puteam să-i spun? Că tati nu mai vrea să fie cu noi? Că poate are pe altcineva?

Într-o după-amiază toridă, am decis să ies singură pe faleză. Aveam nevoie să respir alt aer decât cel încărcat de tăceri din apartament. M-am așezat pe o bancă și am privit marea. O bătrână s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit cald.

— Ești bine, draga mea? Pari pierdută.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Bărbații… uneori uită ce au acasă. Dar tu trebuie să ai grijă de tine și de copilul tău. Nimeni nu merită să trăiască în minciună.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. În seara aceea, am decis să-l confrunt pe Vlad.

— Vlad, te rog să fii sincer cu mine. E cineva între noi?

A tăcut mult timp. Apoi a dat din cap încet.

— Da, e cineva. Dar nu știu ce vreau… Nu vreau să o rănesc pe Mara.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Tot ce construisem împreună părea o minciună. Am plâns toată noaptea, iar dimineața m-am trezit cu ochii umflați și inima grea.

Zilele următoare au fost un chin. Mara simțea tensiunea și devenea tot mai retrasă. Mama mea a venit de urgență de la Ploiești când i-am spus ce se întâmplă.

— Nu poți să te sacrifici la nesfârșit pentru cineva care nu te respectă! mi-a spus ea cu voce hotărâtă.

Dar eu nu știam cine sunt fără Vlad. Îmi era frică de singurătate, de gura lumii, de viitorul Marei.

Într-o seară, după ce Mara a adormit în brațele mele plângând că vrea ca „tati să fie iar vesel”, am luat o decizie. Am ieșit pe balcon și l-am privit pe Vlad cum fuma absent.

— Vlad, vreau să pleci mâine. Nu mai pot trăi așa. Mara are nevoie de liniște. Și eu la fel.

S-a uitat la mine surprins, apoi a dat din cap fără să spună nimic. A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat fără să-și ia rămas bun de la Mara.

Au urmat luni grele. Mara mă întreba mereu când vine tati acasă. Eu îi spuneam că tati are nevoie de timp să-și rezolve problemele. Încercam să fiu puternică pentru ea, dar nopțile plângeam în pernă până adormeam epuizată.

Prietenii mă evitau sau îmi dădeau sfaturi inutile: „Lasă-l! O să găsești pe altcineva!” Dar eu nu voiam pe altcineva. Voiam doar liniște și sinceritate.

Cu timpul am început să mă redescopăr. Am reluat pictura, pasiunea mea din liceu, și am început să ies cu Mara la teatru și la muzeu. Am cunoscut alte mame singure care treceau prin aceleași dureri ca mine. Împreună ne-am susținut și am învățat că viața poate fi frumoasă chiar dacă nu e perfectă.

Vlad a încercat să revină după câteva luni, dar nu am mai putut avea încredere în el. I-am permis să o vadă pe Mara, dar între noi totul s-a terminat definitiv.

Acum, după un an de la acea vară care mi-a schimbat viața, mă uit la Mara cum râde din nou sincer și mă întreb: oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi adevărul în locul unei minciuni comode? Și câți dintre noi au puterea să se regăsească atunci când totul pare pierdut?