O viață trăită pentru alții: Mă mai pot regăsi pe mine însămi?

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să fiu doar mama și soția ta! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și lacrimile mi se amestecau cu apa caldă.

Sorin s-a uitat la mine ca la o străină. Copiii, Irina și Vlad, s-au oprit din certat în sufragerie. Pentru prima dată în 25 de ani de căsnicie, am ridicat vocea. Pentru prima dată, am simțit că mă sufoc în propria mea casă.

M-am născut într-un sat mic din Bărăgan. Tata, Ion, era tractorist, mama, Maria, femeie de serviciu la școală. Am crescut cu ideea că femeia trebuie să fie stâlpul casei, să se sacrifice pentru familie. „Tu să nu faci rușine casei!”, îmi spunea mama când veneam acasă cu note mai mici la matematică. „Bărbatul e capul, femeia e gâtul”, râdea tata la masă, iar eu mă simțeam mândră că pot ajuta la toate.

La 19 ani m-am măritat cu Sorin, băiat din satul vecin. Era muncitor la combinat, serios, liniștit. Ne-am mutat la oraș, la Fetești, într-un apartament mic de bloc. Am făcut doi copii repede, că așa era normal. Am renunțat la facultate după primul an, că nu se putea: cine să stea cu Irina? „Lasă, mamă, ai timp să înveți după ce cresc copiii”, mi-a spus mama la telefon. Dar timpul a trecut și copiii au crescut fără să-mi dau seama.

Anii au trecut între serviciu la supermarket, gătit, spălat, teme cu copiii și certuri cu Sorin despre bani. El venea obosit de la schimbul doi și nu vorbea decât despre facturi și rate. Eu mă simțeam tot mai invizibilă. Prietenele mele din liceu s-au mutat la București sau în străinătate. Eu am rămas aici, între patru pereți plini de poze cu familia.

Irina a intrat la facultate la Constanța și a plecat de acasă. Vlad a început să iasă cu băieții prin oraș și să vină târziu acasă. M-am trezit singură în bucătărie, cu mâncarea răcită pe masă și televizorul bâzâind în fundal. Într-o zi, am găsit o poză veche cu mine la 18 ani, zâmbind larg pe malul Dunării. Am început să plâng fără să știu de ce.

Într-o duminică, Irina a venit acasă cu un băiat străin: „Mama, el e Radu. E vegan și vrea să călătorească prin lume.” Am simțit un gol în stomac. Cum adică să plece? Cum adică să nu vrea copii? Sorin a început să țipe: „Asta nu-i viață! Ce-i asta, să umbli ca nebunii prin lume?” Irina a plecat plângând înapoi la Constanța.

Vlad a început să lipsească nopțile de acasă. Într-o seară l-am găsit beat pe bancă în fața blocului. „Lasă-mă-n pace! Nu vezi că nu mă înțelegi?”, mi-a strigat când am încercat să-l iau de mână.

Am început să mă întreb cine sunt eu fără ei. Fără rolul de mamă sau soție. Am încercat să citesc o carte, dar nu mă puteam concentra. Am încercat să ies la plimbare prin parc, dar mă simțeam stingheră printre mame tinere și copii mici.

Într-o zi am primit un mesaj pe Facebook de la Anca, colega mea din liceu: „Vino la București! Hai să bem o cafea!” Am ezitat mult. Sorin a râs: „Ce să cauți tu la București? Ai uitat câți ani ai?” Dar ceva din mine s-a rupt atunci.

Am luat trenul într-o dimineață ploioasă. M-am simțit vinovată tot drumul. Anca m-a întâmpinat cu brațele deschise: „Ce bine arăți! Ce faci?” Nu știam ce să răspund. Am băut cafea într-o cafenea micuță și am ascultat-o povestind despre jobul ei la o editură, despre vacanțele prin Europa, despre divorțul ei și noul iubit italian. M-am simțit mică și bătrână.

— Tu ce-ți dorești cu adevărat? m-a întrebat Anca.

Nu am știut ce să-i răspund. Mi-au dat lacrimile.

Când m-am întors acasă, Sorin era supărat: „Ți-ai găsit prietene noi? Ai uitat că ai familie?” Copiii nu m-au sunat deloc în ziua aceea.

Au trecut luni de zile în care am încercat să-mi găsesc rostul. Am început să merg la un curs de pictură pentru adulți la Casa de Cultură. La început mi-a fost rușine: eram cea mai bătrână dintre toate femeile de acolo. Dar când am pus prima pată de culoare pe pânză, am simțit că respir din nou.

Sorin a râs când a văzut tabloul meu: „Ce-i prostia asta? Nu mai bine faci o ciorbă?” Dar eu nu l-am ascultat.

Irina m-a sunat într-o seară: „Mama, vreau să plec cu Radu în Portugalia pentru un an.” Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar i-am spus: „Fă ce simți că te face fericită.”

Vlad a venit acasă după o noapte lungă și mi-a spus: „Mamă, vreau să mă mut singur.” I-am zâmbit trist: „E timpul să-ți faci drumul tău.”

Acum stau singură în apartamentul mic și pictez flori pe pânză albă. Uneori mă uit pe geam și mă întreb dacă nu am trăit toată viața pentru alții. Dacă nu cumva mi-am pierdut șansa de a fi eu însămi.

Mă întreb: Oare e prea târziu să mă descopăr? Oare câte femei ca mine trăiesc încă doar pentru ceilalți? Voi ce credeți?