O vizită care a schimbat totul: Cum să-ți abandonezi propria mamă?

— Nu pot să cred că ai venit, Irina! a exclamat doamna Maria, cu ochii strălucind de bucurie, când fiica ei a intrat în salonul 304. Eu, Sabina, stăteam la ușă, cu fișa pacientei în mână, încercând să nu par prea curioasă. Era a treia zi de când Maria fusese internată și, în tot acest timp, nu primise nicio vizită. O urmăream cum își netezea părul cu mâinile tremurânde și cum își ascundea lacrimile după un zâmbet larg.

— Mamă, am venit doar să-ți aduc niște haine. Nu pot sta mult, am treabă la birou, a spus Irina, evitând să o privească direct.

Maria a încercat să pară puternică. — E bine și așa, măcar te văd. Să nu uiți să-mi aduci poza cu nepoții data viitoare.

Irina a dat din cap absentă și a ieșit grăbită, lăsând în urmă un parfum scump și o liniște apăsătoare. Maria s-a uitat la mine și a zâmbit forțat.

— Așa sunt copiii în ziua de azi, domnișoară Sabina. N-au timp nici să respire.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de mama mea, care mă sună zilnic doar ca să audă că sunt bine. M-am apropiat de patul Mariei și i-am aranjat perna.

— Dacă aveți nevoie de ceva, eu sunt aici.

— Mulțumesc, draga mea. Tu ești mai mult ca o fiică pentru mine decât Irina…

În zilele următoare, Maria devenea tot mai tăcută. Glumele ei se răriseră, iar ochii îi erau mereu umezi. Încercam să o înveselesc cu povești din copilăria mea sau cu bancuri proaste, dar zâmbetul ei era tot mai stins. Într-o seară, am găsit-o privind pe geam, cu poza unei fetițe în mână.

— Era Irina la 5 ani. Atunci mă iubea cel mai mult… Acum parcă nu mai are nevoie de mine.

Am simțit că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe Irina sub pretextul că avem nevoie de semnătura ei pentru niște acte medicale.

— Doamnă Irina, mama dumneavoastră vă așteaptă zilnic. Poate ar fi bine să veniți mai des…

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— Nu înțelegeți… Mama n-a fost niciodată ușor de suportat. Mereu a vrut să controleze totul. Acum… nu mai pot. Am și eu viața mea!

Am închis telefonul cu inima grea. În acea noapte, Maria a făcut febră și a avut nevoie de supraveghere suplimentară. M-am trezit lângă patul ei la 3 dimineața, ținându-i mâna.

— Sabina, tu crezi că am greșit undeva? De ce copiii uită de părinți?

Nu am avut răspuns. Am plâns împreună în liniștea salonului luminat slab de becul de veghe.

A doua zi, Irina a venit din nou. De data asta părea obosită și iritată.

— Mamă, nu pot să te iau acasă după externare. Nu am loc pentru tine. Am vorbit cu cineva de la un azil privat… O să fie bine acolo.

Maria a rămas fără glas. S-a uitat la mine ca și cum ar fi cerut ajutorul unui străin pe care îl cunoștea mai bine decât pe propria fiică.

— Irina… eu nu vreau să plec nicăieri! Casa mea e casa ta!

Irina s-a ridicat brusc:

— Nu mai pot! Mereu vrei să fii centrul universului! Eu am nevoie de liniște!

A ieșit trântind ușa. Maria s-a prăbușit în lacrimi. Am stat lângă ea până s-a liniștit.

În zilele care au urmat, Maria s-a retras complet în sine. Nu mai vorbea cu nimeni, refuza mâncarea și nu voia să vadă pe nimeni. Am încercat să-i explic Irinei că mama ei are nevoie de dragoste, nu de un azil scump.

— Nu mă judecați! Nu știți cum e să trăiești cu ea! Mereu critică tot ce fac!

Am înțeles atunci că rădăcinile conflictului erau mult mai adânci decât păreau la suprafață. Maria fusese o mamă autoritară, iar Irina crescuse cu sentimentul că nu e niciodată suficient de bună.

Într-o dimineață, Maria mi-a spus:

— Poate că am greșit mult ca mamă… Dar nu meritam să fiu lăsată singură acum.

Am strâns-o în brațe și i-am promis că nu va fi niciodată singură cât timp voi lucra acolo.

După două săptămâni, Maria a fost externată și dusă la azilul ales de Irina. Am vizitat-o după program și am găsit-o privind pe fereastră, cu aceeași poză veche în mână.

— Sabina, crezi că o să mă ierte vreodată? Sau poate eu ar trebui să o iert pe ea?

M-am întrebat atunci: oare cât valorează o mamă pentru copilul ei? Și cât valorează un copil pentru o mamă? Când uităm să ne iubim unii pe alții?