O vizită neașteptată și binecuvântarea ascunsă

— Nu trebuia să o chemi fără să mă întrebi, George! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre scutece, biberoane și miros de cafea proaspăt făcută. Încercam să-i evit privirea, dar ochii ei umezi mă urmăreau ca niște acuzatori tăcuți.

— E mama mea, Ana… și e și bunica lui Vlad acum. Nu puteam să nu-i dau vestea. Am crezut că… poate ne va ajuta.

— Să ne ajute? Sau să-ți spună din nou că nu fac nimic bine?

Nu am apucat să răspund. Soneria a spart liniștea ca un tunet. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Viorica, mama mea, era deja la ușă, cu un buchet de flori și o pungă cu plăcinte calde. Zâmbea larg, dar ochii îi trădau o neliniște pe care o cunoșteam prea bine.

— Să trăiți, dragii mei! Uite ce băiat frumos aveți! a exclamat ea, intrând ca o vijelie în sufrageria noastră mică din cartierul Titan.

Ana a rămas în prag, cu Vlad în brațe. Îi tremura bărbia. Am simțit că totul stă să explodeze. Mama s-a apropiat de nepot, dar Ana s-a retras instinctiv.

— Lasă-mă să-l țin puțin, Ana. Știi cât am visat la momentul ăsta?

— Poate ar fi trebuit să mă întrebați și pe mine dacă sunt pregătită pentru vizite… a spus Ana încet, dar hotărât.

M-am simțit mic, prins între două femei pe care le iubeam diferit, dar la fel de mult. Mama m-a privit cu reproș.

— George, nu mă așteptam la așa primire… Eu am venit cu sufletul deschis.

Am încercat să detensionez atmosfera:

— Haideți să stăm jos. Ana e obosită, e normal… Toți suntem obosiți.

Dar liniștea era apăsătoare. Mama s-a așezat stingheră pe canapea, privind la Vlad ca la o comoară interzisă. Ana s-a retras în dormitor sub pretextul că trebuie să-l alăpteze.

Am rămas singur cu mama. Știam că urmează întrebările:

— Ce are fata asta cu mine? Parcă eu nu am crescut trei copii? Parcă nu știu ce înseamnă să fii mamă?

— Mamă, nu e vorba de tine… E greu pentru Ana acum. Are nevoie de timp. Și eu… și eu am nevoie să fiți amândouă bine.

Mama a oftat adânc. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Știi ce greu mi-a fost fără ajutor? Tatăl tău era mereu plecat… Eu am făcut totul singură. Poate de asta sunt așa… Poate de asta mă bag prea mult.

Nu știam ce să-i spun. Am simțit un nod în gât.

După o oră de tăcere și conversații stânjenitoare despre vreme și prețuri la piață, Ana a ieșit din dormitor. Avea ochii roșii, dar părea mai calmă.

— Viorica, vreți să-l țineți puțin pe Vlad?

Mama aproape că a izbucnit în plâns de bucurie. A luat copilul cu mâini tremurânde și l-a strâns la piept.

— Mulțumesc, Ana… Nu vreau să vă supăr. Doar… mi-e greu să stau departe.

Ana s-a așezat lângă ea. Pentru prima dată au vorbit fără reproșuri sau ironii. Despre nopțile nedormite, despre frici și nesiguranțe. Mama i-a povestit Anei cum plângea noaptea când eram mic și nu știa dacă face bine sau rău.

Am privit scena cu ochii umezi. Două femei care se judecaseră ani de zile găseau acum un limbaj comun: dragostea pentru Vlad și nesiguranța maternității.

Seara târziu, după ce mama a plecat, Ana m-a luat de mână:

— Poate că n-am fost nici eu dreaptă cu ea… Poate că toate mamele greșesc uneori din prea multă iubire.

Am zâmbit amar:

— Și toți copiii greșesc când încearcă să împace pe toată lumea…

M-am întrebat atunci: oare cât de mult ne lăsăm definiți de rănile vechi? Și cât curaj ne trebuie ca să le vindecăm împreună?